Persoane īn relatii (2) Relatiile Fiului cu Tatal Sau
Persoane în relaţii (2)
Relaţiile Fiului cu Tatăl
Său
Omul este o
persoană şi aceasta înseamnă că este o fiinţă în relaţii cu alte fiinţe. Felul
de relaţii pe care le stabileşte o persoană cu alte persoane este definitoriu,
deoarece relaţiile, adică, atitudinea faţă de alte persoane şi modul în care
tratează alte persoane, arată ce fel de caracter are acea persoană, sau ce fel
de structură lăuntrică are ea.
Omul este o
persoană care are nevoie de relaţii
cu alte persoane. El nu poate exista ca persoană fără relaţii. Iar când
relaţiile cu alte persoane sunt armonice, sunt frumoase şi reciproce, persoana
se simte împlinită şi este fericită. Aşadar, omul are nevoie de relaţii; capacitatea lui de a intra în relaţii şi de
a întreţine relaţii armonice îi arată caracterul, structura lăuntrică, iar succesul în relaţii îi dă fericirea.
Prin urmare, de la început până la sfârşit, totul în viaţa omului se decide în
relaţiile sale cu alte fiinţe umane.
De unde să ştim
atunci care sunt relaţiile cele mai bune şi cum putem noi să intrăm în astfel
de relaţii şi apoi să menţinem astfel de relaţii? Acestea sunt întrebări
cruciale pentru fiecare om care trăieşte în această lume.
Răspunsul pe care
l-am dat deja la aceste întrebări stă în aceste două cuvinte: relaţii
trinitariene. În eseul precedent am arătat cum se relaţionează cele trei
Persoane din Sfânta treime una cu alta. Fiindcă destinul nostru este să fim fii
ai lui Dumnezeu, dacă acceptăm invitaţia pe care ne-o face în acest sens Sfânta
Treime, modelul nostru trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu. Trebuie să ne uităm cu
mare atenţie şi băgare de seamă la relaţiile în care trăieşte Fiul cu Tatăl Său
şi să învăţăm şi să ne însuşim acest fel de relaţii. Apostolul Pavel ne cheamă
să facem să fie şi în noi gândul
(gândirea) care era în Cristos Isus (Filipeni 2:5). Iar apostolul Petru ne
spune chiar să ne înarmăm cu acest
fel de gândire (1 Petru 4:1). Dacă ne uităm bine la aceste texte descoperim că
gândirea lui Cristos amintită în ele nu se referă la ceva principii filosofice,
ci se referă la relaţiile pe care le are Fiul cu Tatăl Său.
Atunci, cum
gândea Fiul? Cum se relaţiona El cu Dumnezeu Tatăl? Există mai multe texte în
Sfânta Scriptură care ne dau răspunsul la aceste întrebări. Le vom analiza pe
rând şi totalitatea lor ne va da gândirea Domnului nostru.
Primul şi cel mai
fundamental este Ioan 5:18-30. Isus a fost acuzat că, numindu-L pe Dumnezeu
Tatăl Său, „Se făcea deopotrivă cu Dumnezeu” (în greacă, cuvântul pentru
„deopotrivă” este isos – de la care
avem isoscel – care înseamnă „egal”). Domnul Isus nu neagă că este egal cu
Dumnezeu, ci doar le explică ce înţelege El prin egalitatea cu Dumnezeu şi, mai
ales, ce relaţii există între Sine şi Tatăl Său.
Aşadar, cum
înţelege Isus egalitatea Lui cu Dumnezeu? Ca să înţelegem răspunsul Lui,
trebuie ca mai întâi să ne ducem înapoi la ceea ce s-a întâmplat în grădina
Eden în Geneza 3. Acolo, şarpele le spune primilor doi oameni că dacă vor mânca
din pomul interzis lor de Dumnezeu vor fi ca Dumnezeu (discuţia, deci, este
despre egalitatea cu Dumnezeu). Din întreaga discuţie rezultă că şarpele
insinuează că a fi ca Dumnezeu înseamnă să fii într-o poziţie în care nimeni nu
mai este deasupra ta, nimeni nu-ţi mai poate porunci ceva şi, prin urmare, faci
tot ce vrei tu. În cazul lor, Adam şi Eva nu mai trebuie să asculte de
Dumnezeu, ci de propria lor judecată şi raţiune: dacă pomul este bun de mâncat,
este frumos la privit şi de dorit şi de dorit ca să deschidă mintea, să fie
liberi să dea curs atracţiei şi dorinţei şi să nu-L mai asculte pe Dumnezeu.
Această independenţă de Dumnezeu şi supremaţie a dorinţei proprii şi a gândirii
proprii, le insinuează şarpele, înseamnă a fi ca Dumnezeu.
Aceasta este înţelegerea satanică a egalităţii cu
Dumnezeu. Acum, să vedem ce răspunde domnul Isus la acuzaţia că se face
egal cu Dumnezeu. El spune trei lucruri despre Fiul, care prin natură este egal
cu Dumnezeu, dar care prin modul în care înţelege El poziţia Sa de Fiul
înţelege să se relaţioneze într-un anumit mod cu tatăl Său:
1.Fiul
nu face nimic de la Sine Însuşi (v.19);
2.Fiul
nu face decât ce-L vede pe Tatăl că face(v.19); şi
3.Fiul
face în toate numai voia Tatălui (v.30).
Să le analizăm pe
rând.
Fiul este atât de ataşat de Tatăl Său
încât nu poate să conceapă să facă ceva independent de Tatăl Său. Teoretic
desigur că El ar putea să se smulgă din dependenţa de Tatăl Său şi să facă
ceva numai de la Sine, dar aceasta ar fi o negare a unităţii dintre Sine
şi Tatăl Său, o negare a naturii Lui de Fiu! Să ne aducem aminte că atunci
când Domnul Isus defineşte relaţia dintre Sine şi noi şi o compară cu
relaţia dintre o viţă şi mlădiţa ei, El adaugă: „Căci despărţiţi de Mine
nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Desigur că noi putem să facem acţiuni
separat de El, dar când le facem ne negăm unitatea cu El, ne călcăm în
picioare natura de fraţi ai Lui şi de fii ai lui Dumnezeu. Dependenţa de
Dumnezeu, ataşamentul total faţă de Dumnezeu, refuzul oricărui gând de a
face ceva separat sau independent de Dumnezeu este atitudinea şi gândirea
fundamentală a Fiului lui Dumnezeu. Şi aceasta trebuie să fie atitudinea
şi gândirea fundamentală a fiilor lui Dumnezeu.
Este tendinţa înnăscută în fiecare
fiu să-şi imite părinţii. Este unul dintre cele mai fundamentale instincte
cu care ne năştem. A refuza să fie ca părinţii săi este ceva străin firii
oricărui copil. Abia mult mai târziu în viaţă, când începe să se
definească personalitatea proprie în opoziţie cu orice altă personalitate,
tânărul decide dacă vrea să mai urmeze modelul părinţilor săi, sau îşi
alege alte modele. Aceasta mai ales atunci când ajunge la concluzia că
părinţii nu sunt modele demne de urmat. Tatăl Domnului Isus este Persoana
desăvârşită, Modelul ideal pe care dacă-L cunoşti cu adevărat, nu poţi să nu-L iubeşti, nu poţi să nu doreşti să fii ca El.
Când Domnul Isus ne spune că „Fiul nu face decât ce-L vede pe Tata că
face”, El ne vorbeşte ca unul care Îl cunoaşte pe deplin pe Tatăl, care
este pe deplin convins că a-L imita pe Tatăl Său înseamnă a urma Modelul
Suprem în toate privinţele imaginabile. Când iubeşti cu toată fiinţa pe
cineva, imitarea acelei fiinţe nu este numai o pornire din străfunduri, ci
este şi o bucurie şi o împlinire totală.
Fiul este o persoană, adică are
voinţă proprie. Dar, din spiritul Lui de dependenţă totală de Tatăl Său şi
din pornirea Lui din adâncuri de a-L imita pe Tatăl Său se naşte bucuria
de a accepta voinţa Tatălui Său şi de a o adopta ca pe propria Sa voinţă.
Când accepţi de bună voie şi din convingere şi din dragoste să faci din
voia altcuiva voia ta nu-ţi ucizi persoana (căci centrul şi esenţa
persoanei este voinţa), ci o faci să înflorească şi să rodească. A accepta
în libertate să faci din voia lui Dumnezeu voia ta este un act de
înţelepciune, un act de iubire şi un act prin care descoperi adevărata
împlinire.
Al doilea text
care ne arată relaţia dintre Fiul şi Tatăl Său este Filipeni 2:3-11. În inima
acestui text (v.5) se află chemarea către noi să avem acelaşi fel de a gândi pe
care îl are Cristos. Textul începe cu chemarea ca în smerenie să-i privim pe
alţii ca fiind mai sus ca noi şi să căutăm foloasele lor nu pe ale noastre,
căci – continuă logica textului – aşa a gândit Cristos! Într-adevăr, măcar că
el era egal cu Dumnezeu, S-a golit de Sine, a luat chip de sclav, L-a ascultat
pe Tatăl Său până la moarte de cruce şi astfel a arătat că oamenii sunt atât de
sus în ochii lui Dumnezeu, atât de preţioşi pentru Dumnezeu încât merită ca El
Însuşi să-Şi dea viaţa în locul lor. Deci, El S-a smerit, i-a privit pe alţii
mai sus ca pe Sine, a căutat nu folosul Lui ci folosul lor şi a murit în locul
lor! De aceea L-a înălţat Tatăl
încea mai înaltă poziţie din tot
universul (v.9-11).
Prin toate
acestea ni se explică şi ce înseamnă smerenie. În primul rând, smerenie
înseamnă să te aşezi pe locul cel mai de jos cu putinţă pentru ca de acolo să-i
vezi pe toţi oamenii ca fiind mai sus ca tine. Şi dacă ei sunt mai sus, tu eşti
slujitorul lor, tu cauţi folosul lor, tu te investeşti pentru ei şi te
cheltuieşti pentru ei. În al doilea rând, smerenie înseamnă ascultare. Adică
accepţi să ai pe cineva deasupra ta şi să faci din voinţa lui voinţa ta: Şi am
văzut că dacă Acela este Dumnezeu, a accepta să te smereşti înaintea Lui, adică
a accepta să se facă nu voia Ta ci voia Lui este cea mai mare înţelepciune de
care poţi da dovadă. Căci smerenia care te duce la ascultare – chiar dacă te
face sclavul altora – te duce în final la cea mai mare înălţare imaginabilă!
Un alt text care
ne aduce lumină în modul în care trebuie să ne relaţionăm cu Dumnezeu ni-L
oferă chiar Domnul Isus. Să ţinem mai întâi cont de faptul că Domnul Isus este
cel care ne-a învăţat să-I spunem lui Dumnezeu „Tată” şi ne-a învăţat că noi
suntem fiii Lui. Chiar dacă în Vechiul Testament găsim conceptul că Dumnezeu
este Tatăl poporului Israel, conceptul acesta se referea numai la Israel ca
popor, nu era individualizat în aşa fel încât fiecare persoană să înveţe să
practice o relaţie cu Dumnezeu de fiu cu Tatăl său. Domnul Isus a introdus
conceptul acesta prin învăţătura că prin El (prin Isus) şi prin Duhul Sfânt
suntem născuţi din nou, suntem născuţi de sus, suntem născuţi din Dumnezeu
(Ioan 3:3-5 şi 1:11-13). Ei bine, acest Isus care ne învaţă că suntem născuţi
din Dumnezeu şi că suntem fii ai Lui şi că el este Tatăl nostru, ne dă
următoarea învăţătură care pentru mulţi poate fi contradictorie:
„Cine dintre voi,
care are un sclav care ară sau paşte oile, îi va zice când vine de la câmp:
Vino îndată şi aşază-te la masă?
Nu-i va zice mai
de grabă: Găteşte-mi să mănânc, încinge-te şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi
bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu?
Va rămâne el
îndatorat faţă de sclavul acela, pentru că sclavul a făcut ce-i fusese
poruncit? Nu cred.
Tot aşa şi voi,
după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: Suntem nişte sclavi netrebnici;
am făcut ce eram datori să facem.” (Luca 17: 7-10).
Textul acesta
capătă şi mai multă lumină când aflăm că în antichitate un tată avea drept de
stăpân absolut asupra copiilor săi, până acolo încât putea vinde un copil ca
sclav, sau, dacă fiul nu-l asculta, putea cere ca acel fiu să fie ucis cu
pietre. Concepţia aceasta este vizibilă şi în Vechiul Testament.
Totul depindea
atunci de ce fel de om era cel ce-ţi era tată. Putea să fie un om rău şi să te
trateze ca pe o marfă (copiii erau pentru unii doar o sursă de câştig), sau
putea să fie bun şi să stabilească cu tine relaţii de preţuire şi de dragoste.
De aici şi bucuria imensă care era în Israel că Dumnezeul care i-a ales şi care
li S-a revelat la Sinai este bun
(Exod 34:5-6) şi se poartă cu poporul Său cu gingăşie, răbdare şi bunătate.
Domnul Isus ne
învaţă să-I spunem lui Dumnezeu „Tatăl nostru…”, dar ne învaţă să adăugăm
imediat: „Sfinţească-Se Numele Tău”, adică „Să fii onorat”, „Să fii respectat”,
„Să ţi se dea cinstea cuvenită” şi ne învaţă să adăugăm imediat că vrem să fie
Împăratul nostru (să se instaleze Împărăţia Lui în noi) şi să se facă voia Lui
în noi aşa cum se face în ceruri!
Relaţia noastră
cu Dumnezeu trebuie să fie una de intimitate şi de dragoste ca între un fiu şi
Tatăl său, dar trebuie să fie în acelaşi timp din partea noastră şi o atitudine
de respect, de supunere şi, mai ales, de ascultare.
În greacă, pentru
a exprima noţiunea de slujire cuiva aveai cuvântul diakoneo. Când îi slujeai cuiva cu diakoneo, îi slujeai fie din mărinimie, fie din amabilitate, fie
pentru bani. Este extrem de important să ştim că niciodată în Noul testament
slujirea lui Dumnezeu nu este exprimată prin diakoneo. Când este vorba de
slujire lui Dumnezeu se foloseşte fie cuvântul latreo, fie cuvântul douleo.
Acest verb din urmă vine de la substantivul doulos,
care înseamnă sclav. Cel ce slujeşte cu diakoneo
condescende să slujească. Cel ce slujeşte cu douleo nu are de ales, căci el este proprietatea lui Dumnezeu şi
trebuie să facă ce-i cere Stăpânul. Nouă, celor ce ne-am unit cu Cristos ni se
spune direct că nu mai suntem ai noştri, ci am fost cumpăraţi cu un preţ (cu
viaţa Fiului lui Dumnezeu dată pentru noi) şi deci trebuie să ne supunem
Proprietarului nostru şi să ascultăm de El ( vezi 1 Corinteni 6:17-19).
Paradoxul cel mai
minunat în Sfânta Scriptură este că atunci când „ne vindem” sau ne lăsăm
„cumpăraţi”, adică ne dăruim total şi absolut lui Dumnezeu, ca sclavi ai Lui ca
să se facă voia Lui în noi, descoperim că am intrat în adevărata libertate!
Când Fiul ne face
liberi suntem cu adevărat liberi (Ioan 8:36) şi El ne face liberi învăţându-ne
să fim fii ai lui Dumnezeu cu mentalitate de sclavi care Îl slujesc pe Tatăl
lor în dumnezeiască dragoste, situaţie care este dumnezeiască libertate.
Mai adaug un text
esenţial pentru tema noastră. În Matei 11:27, Domnul Isus le face ucenicilor
acest anunţ uluitor:
„Toate lucrurile
Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu”!
Imaginează-ţi că
ai fi tu în locul Lui şi că ţi-ai anunţa prietenii (şi duşmanii!):
„Aflaţi că Dumnezeu
tocmai a pus tot universul în mâinile mele şi de acum sunt eu stăpân peste
toate, inclusiv peste voi toţi!”
Imaginează-ţi
care ar fi imediat următorul tău gând? Care ar fi următoarea ta atitudine? Cum
te-ai descrie acum pe tine? Stai şi imaginează-ţi o asemenea situaţie şi
gândurile care ţi-ar veni în minte.
Apoi, să mergem
mai departe la relatarea lui Matei despre Isus. Acesta, îndată ce-i anunţă pe
ucenici despre acest fapt uluitor de mare, adaugă:
„Veniţi la Mine
toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă… şi învăţaţi de la Mine,
căci eu sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11:28-29).
În momentul în
care stă cu universul în mâini, gândul lui este la cei trudiţi şi împovăraţi si
apoi se descrie pe sine, în fiinţa lui cea mai lăuntrică („inima”), ca fiind blând şi smerit!
Ca să înţelegem
cât de nemaiauzită este descrierea aceasta de Sine, trebuie să mergem înapoi în
antichitate şi să cunoaştem mentalitatea acelei vremi. Pe la anul 330 înainte
de Cristos, Aristotel a scris un manual de etică în care a enumerat virtuţile
cele mai importante pe care trebuie să le aibă un om: înţelepciune, prudenţă,
dreptate şi curaj. Tot acolo Aristotel spune că smerenia este numai pentru
sclavi! Blândeţea nu era nici ea ţinută în mare cinste!
Nu este uluitor
să vedem că Fiul lui Dumnezeu îşi descrie atitudinea lui interioară definitorie
prin aceşti termeni dispreţuiţi de lume: blândeţea şi smerenia?!
Am introdus aici
conceptul de relaţii trinitariene, prin care definim relaţiile care există
între persoanele din Sfânta Treime – relaţii care produc absolută fericire. În
cadrul acestor relaţii, ceea ce trebuie să ne intereseze pe noi sunt relaţiile
pe care le are Fiul cu Tatăl Său, deoarece şi noi suntem chemaţi să intrăm ca fii în relaţii cu Sfânta Treime.
Am vorbit apoi de
compatibilitate. Aceasta este un
potenţial: este capacitatea de a
intra în relaţii cu Sfânta Treime. Pentru ca această capacitate (sau potenţialitate)
să devină realitate, noi trebuie să
învăţăm un singur nou concept: relaţii!
Şi anume, felul de relaţii pe care le are
Fiul cu Tatăl Său.
În Romani 8:29 ni
se spune că din veşnicie (de la acel Sfat sau Consiliu când Sfânta Treime a
decis crearea noastră după chipul şi asemănarea Lor) Dumnezeu a decis ca noi
„să fim conformaţi asemenea chipului Fiului Său” (termenul grec este symmorphous, care înseamnă „formaţi
împreună”, termen care poate fi redat prin „conformaţi”).
A fi asemenea
chipului Fiului înseamnă a învăţa şi a practica, în mod normal, natural, din
întreaga fiinţă, acelaşi fel de relaţii pe care le-am văzut la Fiul. De acest fel de
relaţii devenim capabili numai dacă ne înnoim felul de a gândi şi dacă ne
înarmăm cu felul de gândire al lui Isus. Dar în modul cel mai adânc symmorphous înseamnă că după chipul
Domnului Isus ne formăm numai împreună cu Fiul, adică numai în unire cu Fiul.
Numai învăţând să fim una cu El şi trăind în această unire cu El suntem
schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui, din treaptă în treaptă, prin Duhul Sfânt
(2 Corinteni 3:18).
Iosif Ton
Filter
No comments...
Write Comment
Va rugam scrieti un mesaj in legatura cu articolul.
Atacurile la persoane nu vor fi publicate.
Rugam nu folositi comentarile pentru a promova website-uri sau publicitate de orice fel.
Comentariile vor fi mai intai citite si doar apoi publicate. Va multumim pentru intelegere.
Texte, articole 
