Întrebarea:
„de ce există muzică în biserică?“ nu pare a fi un subiect de discuţie
prea des întâlnit. Tocmai de aceea este un domeniu potrivit de studiu
filosofic.
Donald P. Hustad, în articolul său A Spiritual Ministry
of Music, discută tocmai o astfel de filosofie a muzicii bisericeşti.
El îşi începe articolul afirmând: „Foarte mulţi ar putea fi nepregătiţi
pentru a răspunde la întrebarea: «De ce există muzică în biserica ta?»
Ei, ca mulţi alţii, nu au considerat că muzica este atât de importantă
încât să se întrebe «de ce» şi de cele mai multe ori, răspunsul lor ar
putea fi ceva de genul «Păi, nu prea ştiu. Am avut din totdeauna muzică
în biserică şi bănuiesc că o vom avea întotdeauna». Aceeaşi oameni ar
putea să vă spună «nu ştiu prea multe despre muzică, însă ştiu ce-mi
place».“[1]
Acest citat prezintă multe probleme, însă un aspect
foarte interesant este că pentru cei care nu se consideră cunoscători
în domeniul muzicii, totul se reduce la o chestiune de gust. Voi
demonstra pe parcursul lucrării că într-o discuţie cu privire la stilul
muzicii din biserică, problema gustului este fundamentală.
În
această lucrare vom aborda doar câteva aspecte de principiu pe care le
considerăm a fi cele mai importante. Vom încerca să determinăm mai
multe roluri pe care muzica le poate avea în biserică, această problemă
fiind deosebit de importantă, de vreme ce se referă la motivaţiile care
stau în spatele utilizării muzicii în biserică. Un alt aspect demn de
luat în considerare se referă la stilul de muzică potrivit pentru
închinare, subiect care constituie motiv de dezbinare în multe biserici.
1. Scopul muzicii în biserică
1.1.Tradiţia bisericii
Unul
dintre motivele pentru care avem muzică în biserică amintite de Hustad
este că muzica a existat dintotdeauna în biserică. Dacă ne întrebăm
când a început să se cânte în biserică, trebuie mai întâi să amintim
faptul că muzica avea un rol foarte important în închinarea din
sinagogă. Multe din tiparele închinării bisericii seamănă foarte mult
cu închinarea evreilor din sinagogă. În cazul Bisericii Ortodoxe, s‑a
păstrat chiar şi cântarea textelor din Scriptură, în loc de a fi pur şi
simplu recitate. În privinţa utilizării muzicii în biserica primară,
Calvin afirmă: „Cu siguranţă, folosirea cântării în biserici nu este
doar foarte veche, ci a fost folosită chiar şi de către apostoli, după
cum putem observa din cuvintele lui Pavel: «voi cânta cu duhul, dar voi
cânta şi cu mintea» (1 Cor. 14:15.)“.[2]
Ştim din istoria bisericii
că muzica a avut întotdeauna un rol important în biserică, deşi unii,
cum ar fi Augustin, afirmau că muzica este periculoasă pentru că
distrage atenţia de la conţinutul intelectual al învăţăturii bisericii.
Faptul că muzica provoca plăcere era pentru Augustin un motiv de a
evita folosirea muzicii în închinare. Această idee se manifestă şi
astăzi cu privire la stilul muzicii potrivite în biserică.[3]
Fiind
de acord că istoria bisericii confirmă prezenţa muzicii în biserică sub
diferite forme, trebuie să mergem mai departe şi să discutăm despre
motivul acestei prezenţe. În întreaga istorie a umanităţii, muzica în
general era folosită pentru distracţie (plăcere) sau închinare
religioasă de orice formă. Se ştie că muzica era folosită ca mijloc de
închinare în majoritatea cultelor păgâne. Putem face oare din aceasta
un argument împotriva folosirii muzicii în închinarea bisericii?
Nicidecum, de vreme ce jertfirea animalelor în închinarea Vechiului
Testament era poruncită de Dumnezeu, deşi majoritatea cultelor păgâne
practicau o formă sau alta de jertfire a animalelor (sau chiar a
oamenilor). Închinarea prin muzică este de asemenea poruncită de
Dumnezeu în Vechiul Testament.
1.2.De ce muzică în biserică?
De
ce era muzica un element indispensabil în închinare? Probabil cel mai
serios motiv este că închinarea este o manifestare a fiinţei ca întreg,
implicând trupul, mintea şi sentimentele. Hustad spune că „muzica este
limbajul sentimentelor. Atunci când cuvintele nu reuşesc să le exprime,
cântăm“.[4] În închinare există de obicei două extreme: închinarea
emoţională şi închinarea raţională. Nici una dintre extreme nu este
corectă, conform lui Pavel: „voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu
mintea“ (1 Cor. 14:15.). Uneori este foarte dificil să menţinem
echilibrul dintre aceste două aspecte fundamentale ale închinării.
Calvin spunea: „este foarte clar că nici cuvintele, nici cântarea
(atunci când e folosită în rugăciune) nu au nici un sens şi nici o
importanţă în faţa lui Dumnezeu dacă ele nu izvorăsc dintr-un sentiment
profund al inimii“.[5]
Putem afirma că muzica este folosită în
închinare pentru că ea reprezintă mijlocul cel mai firesc şi mai
eficient de a ne uni „duhul“ cu „adevărul“ în închinare; inima şi
mintea. Aceasta se realizează pentru că muzica nu este o activitate
aleatorie sau haotică, ci implică un real efort intelectual în
pregătire şi execuţie, reuşind în acelaşi timp să comunice cele mai
greu exprimabile sentimente ale inimii.
John MacArthur identifică
anumite obiective ale închinării, şi anume: glorificarea lui Dumnezeu,
curăţirea credincioşilor, edificarea bisericii, evanghelizarea celor
pierduţi.[6] Glorificarea lui Dumnezeu este scopul cel mai evident al
închinării, şi cel mai cunoscut. Celelalte obiective însă nu sunt la
fel de cunoscute. Cum ar putea închinarea să contribuie la curăţirea
credincioşilor? John MacArthur explică: „Închinarea cere curăţie. Am
văzut mereu, mereu că premisa privilegiului de a intra în prezenţa lui
Dumnezeu este recunoaşterea păcătoşeniei personale şi voinţa de a
părăsi acea păcătoşenie. O dorinţă mistuitoare de a fi pur şi curat
este rezultatul normal al faptului că eşti împreună cu Dumnezeu. Cu cât
ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât suntem mai copleşiţi de
păcătoşenia noastră“.[7] Manifestarea prezenţei lui Dumnezeu în
închinare este cel mai eficient mod de încurajare spre sfinţenie. În
acelaşi fel, închinarea nu doar curăţeşte, ci şi transformă. Prezenţa
activă a lui Dumnezeu are ca efect edificarea personală a
închinătorului. În acest sens John MacArthur aminteşte de versetul
următor: „noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava
Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în
slavă“ (2 Corinteni 3:18).
Principiul enunţat de Pavel în 1
Corinteni 14:15 a fost mai întâi afirmat de Însuşi Domnul Isus în Ioan
4:1-26. Cu privire la scopul evanghelistic al închinării, John
MacArthur scrie: „Isus Însuşi a abordat problema închinării în
evanghelizare. Discursul lui Isus despre importanţa închinării, în Ioan
4, nu a fost ţinută înaintea fariseilor sau a altor lideri religioşi.
Isus îi vorbea unei femei necredincioase şi imorale - unei prostituate.
Dintre toate problemele pe care le-ar fi putut discuta cu ea, cea pe
care a ales-o El a fost închinarea.“[8] Acest aspect surprins de John
MacArthur este într-adevăr uimitor din mai multe puncte de vedere.
Puţini creştini s-ar gândi să discute despre închinare cu un
necredincios, având impresia că astfel de discuţii îi depăşesc sau sunt
cel puţin secundare. Un alt aspect este că închinarea reprezintă un
subiect fundamental din viaţa creştină şi nicidecum unul secundar.
Tragedia
este că de multe ori, muzica este folosită în biserici în multe scopuri
colaterale închinării, cum ar fi, relaxarea fizică şi mentală în cadrul
unui serviciu divin mai lung, umplerea unor momente de tranziţie,
mascarea deranjului provocat de întârzierea unora şi aşa mai departe.
Desigur, unele dintre acestea nu reprezintă scopuri rele în ele însele,
problema apărând atunci când nu are importanţă ce se cântă, important
fiind să se cânte ceva din „Cartea de Cântări“. Aspectul utilitar al
muzicii nu trebuie să fie în detrimentul conţinutului. De multe ori, în
astfel de cazuri se aleg cântări la întâmplare, care de multe ori nu au
legătură cu activitatea care urmează sau cu restul serviciului. Aici
este marea problemă. Hustad spune: „Martin Luther a sugerat odată ca să
fie cântat un imn în timpul euharistiei, pentru ca închinătorii să
poată medita în timpul şederii îndelungi în genunchi; cântarea unui imn
ar putea să-i ajute să uite disconfortul fizic şi să se concentreze
asupra activităţii respective“. În mod clar, într-un asemenea caz, nu
ar fi potrivit să se cânte un imn despre naşterea Domnului sau orice
altceva care ar avea mai degrabă efectul de a deconcentra pe oameni de
la euharistie.
Cel mai deranjant aspect utilitar al muzicii amintit
de Hustad este aspectul de pregătire psihologică pentru predicare. De
cele mai multe ori, nu ne putem imagina un serviciu de închinare a
bisericii fără predică, însă fără închinare prin muzică nu reprezintă
chiar o problemă. Din păcate, acest caracter secundar al închinării
prin muzică este de multe ori predicat de la amvon prin afirmaţii de
genul „Să ne pregătim pentru ascultarea Cuvântului Domnului cântând o
cântare“. Nimic mai obişnuit şi nimic mai greşit. Un pastor care nu
înţelege importanţa închinării prin muzică este cel puţin un pastor
ineficient. Scopul predicării este în primul rând de a da învăţătură.
Iată însă ce afirmă Hustad: „în secolul al XVI-lea, Martin Luther a
exprimat crezul lutheran, doctrina botezului, cele zece porunci - de
fapt majoritatea dogmelor esenţiale ale Reformei - în cântece. Un
episcop romano-catolic a spus: «Luther a dus la pierzare mai multe
suflete cu cântecele decât cu predicile sale».“[9] Într-adevăr, suntem
de părere că învăţătura exprimată în cântece poate fi de multe ori mai
eficientă decât predicarea. Prin cântare, învăţătura biblică este uşor
de răspândit şi uşor de memorat. O predică nu are aceste avantaje. John
MacArthur aminteşte în cartea sa de o evreică convertită la creştinism:
„ea mi-a povestit că nu-şi amintea multe cu privire la predică, dar a
fost uimită cu desăvârşire de bucuria, pacea şi dragostea care domneau
când oamenii se închinau. Ea nu mai văzuse nimic de felul acesta. Ea a
devenit credincioasă ca rezultat al mărturiei unor oameni care se
închinau.“[10] Toate acestea nu au ca scop să diminueze importanţa
predicării, ci mai degrabă să atenţioneze asupra importanţei ignorate
de multe ori a închinării prin muzică.
2.Stilul de muzică potrivit pentru închinare
2.1.Muzica tradiţională sau muzica folk?
Aici
avem de-a face cu un subiect pe cât de vast, pe atât de controversat.
Nu de puţine ori problema stilului este un motiv de discordie în
biserici, uneori chiar o cauză a destrămării bisericii. Aceasta se
întâmplă din două motive principale: necunoaşterea temeinică a
problematicii muzicale şi intoleranţa sau lipsa dragostei faţă de
ceilalţi.
După cum spuneam mai devreme, oamenii care nu se pricep la
muzică ştiu foarte bine ce la place. Ştiu foarte bine ce fel de muzică
le face plăcere să audă şi să cânte şi ce fel de muzică este
dezagreabilă şi nedorită. Stilul de muzică promovat de o anumită
biserică aproape întotdeauna se va conforma gustului majorităţii,
aceasta în cazul în care majoritatea are un cuvânt de spus. Cei care
rămân sunt forţaţi să înveţe să suporte o muzică neplăcută pentru ei.
Ce
se întâmplă atunci când tinerii bisericii (şi nu numai) doresc să se
închine într-un stil contemporan, folosind instrumente contemporane,
iar generaţiile mai în vârstă nu vor sub nici o formă să audă altceva
decât orga? Ce putem spune unui tânăr care afirmă că muzica din
biserică este mai potrivită pentru înmormântare decât pentru o
închinare plină de bucurie? Ce putem spune unui bătrân care se supără
zicând: „Of, iar dă pe chitarele astea!“? Avem de-a face cu o problemă
serioasă şi din păcate, de cele mai multe ori, nici una dintre părţi nu
este gata să cedeze. Din ce cauză?
De cele mai multe ori, este vorba
pur şi simplu de egoism. De fapt, fiecare persoană care afirmă că un
anumit stil de muzică este potrivit pentru închinare, se referă de fapt
la stilul care-i place lui. Cine poate recunoaşte cu sinceritate că un
anumit de stil este potrivit, deşi nu-i place? Fiecare vrem să auzim în
biserică muzica ce ne place şi nu vrem să cedăm sub nici o formă. Ba
mai mult: dacă ţinem morţiş la muzica noastră avem sentimentul că ne
apărăm credinţa. Şi totuşi, cineva trebuie să cedeze, dacă dorim să
avem pace în biserică. De la cine să ne aşteptăm la maturitate? De la
tineri sau de la bătrâni? Socotim că şi unii, şi alţii trebuie să
dovedească maturitatea de a accepta că nu toţi oamenii sunt la fel ca
ei şi că muzica potrivită pentru închinare nu este cea care spun ei că
este, fără a avea argumente serioase.
Unii ar putea reacţiona
violent spunând că nu este vorba sub nici o formă de o problemă de
gust. Un argument invocat adesea în sprijinul muzicii tradiţionale este
că aceasta este proprie bisericii, pe când muzica folk aparţine lumii.
Astfel, a introduce muzica folk în biserică înseamnă a aduce lumea în
biserică. Un alt argument este că originea laică a muzicii folk o
descalifică pe aceasta pentru a fi prezentă în biserică.
Aceste
argumente ce aparţin de obicei unor biserici conservatoare, sunt
lipsite de orice bază biblică. Noul Testament nu vorbeşte deloc despre
un anume stil de muzică standard şi propriu doar bisericii. Dacă
bisericile conservatoare care au adoptat această poziţie ar fi utilizat
o astfel de muzică, neschimbată încă din vremea bisericii primare,
atunci am tinde să le dăm dreptate. Însă, după cum bine se ştie, muzica
în biserică a suferit o mulţime de schimbări de-a lungul secolelor. Cu
fiecare schimbare, au apărut probleme şi totuşi muzica n‑a stagnat. Pe
ce bază se poate afirma că muzica în biserică a suferit modificări în
stil doar până în prezent (sau până acum un secol), iar orice
modificare contemporană este greşită şi este îndreptată împotriva
bisericii? Credem că biserica lui Cristos nu stagnează, ci creşte, iar
muzica bisericii este de asemenea vie, deci se transformă mereu.
Al
doilea argument ne pune într-o situaţie imposibilă: Astfel, dacă o
muzică potrivită pentru biserică trebuie neapărat să îşi găsească
originea în biserică, aceasta înseamnă că doar un muzician credincios
este calificat să producă o astfel de muzică. Oare cunoştinţele sale
muzicale, cunoştinţe care îl ajută să creeze, îşi au originea doar în
biserică? Nici pe de parte. Muzica de orice fel este rezultatul a mii
de ani de transformare, de interacţiune din cele mai vaste direcţii.
Iar a limita influenţele care determină muzica să ia anumite forme,
înseamnă a o sărăci.
Totuşi întrebarea rămâne: care este stilul de
muzică potrivit pentru închinarea bisericii? Problema este că
întrebarea nu este bine pusă. O întrebare corectă ar putea fi: care
este muzica potrivită pentru închinarea bisericii tale locale? Nu putem
atribui problema stilului muzicii întregii biserici universale, pentru
că fiecare naţiune este diferită, simte muzica în mod diferit, se
exprimă altfel prin muzică. Dacă am fi de acord că doar un anumit stil
de muzică este potrivit, atunci suntem forţaţi să fim de acord şi că
doar o singură limbă poate fi folosită în închinare. Impunerea unui
stil seamănă izbitor cu impunerea liturghiei latine tuturor popoarelor,
indiferent de limbă, şi aceasta din cauză că muzica este un limbaj. Şi
acest limbaj diferă nu doar în cazul naţionalităţilor, ci şi în cazul
generaţiilor şi chiar a grupurilor sociale restrânse.
2.2.Orga sau chitara?
În
cadrul bisericilor locale bătălia principală este între orgă şi chitară
(în linii mari): orga este considerat „instrumentul bisericii“, iar
chitările şi tobele sunt un fel de oi negre, dacă nu chiar duşmani în
toată regula. De unde s-a ajuns aici? Era un timp în care în biserică
se cânta doar vocal, instrumentele fiind interzise. Nu putem şti cu
exactitate ce fel de tensiuni au apărut atunci când orga şi‑a găsit
locul în biserică, însă ştim că până în zilele noastre, în Biserica
Ortodoxă, încă nu se folosesc instrumente muzicale. Mai ştim de
asemenea că într-o vreme se cânta doar monodic, iar introducerea
polifoniei a stârnit reale controverse. Cântarea omofonică a fost ceva
propriu bisericii reformei, fiind alt motiv de dispută cu Biserica
Romano-catolică. După cum putem observa, nici o noutate nu a apărut
fără o reală opoziţie.
De ce oare preferă tinerii o altă muzică? De
ce pentru ei, coralele pe patru voci sunt bune doar pentru
înmormântare? Probabil că ei nu se regăsesc în acest stil de muzică
tradiţionalist, acesta reprezentând un limbaj străin pentru ei.
Probabil că simt nevoia să se apropie de Dumnezeu folosind cuvintele
lor, muzica lor, sentimentele lor. Aşa cum am văzut la începutul
lucrării, muzica are capacitatea de a transmite sentimentele. Muzica
folk, oricare ar fi originea ei, are avantajul unei capacităţi
extraordinare de a comunica sentimente. Din păcate, de multe ori muzica
tradiţională este prea rece pentru a putea comunica sentimentele.
Pe
de altă parte, Mark Noll face următoarea afirmaţie: „Mişcarea
evanghelică este exprimată cel mai bine în imnurile clasice. Imnurile
evanghelice clasice conţin cele mai clare, mai memorabile, mai
consecvente şi mai des repetate expresii a ceea ce a însemnat să fii
evanghelic… ceea ce evanghelicii au fost, ei au cântat“[11] El afirmă
că imnologia clasică este cea mai bună sinteză a învăţăturilor
evanghelice, şi în mod sigur are dreptate. Înseamnă oare aceasta că de
acum încolo vom folosi doar această imnologie?
Un tânăr care refuză
imnurile clasice, refuză de fapt zeci de ani de viaţă a bisericii
evanghelice. Bogăţia teologică adunată în aceste imnuri nu trebuie sub
nici o formă ignorată sau îndepărtată. De multe ori, muzica nouă suferă
într-adevăr de o sărăcie acută în teologie, însă aceasta nu o
descalifică în totalitate. Orice om are dreptul să se închine în faţa
lui Dumnezeu cu ceea ce are el mai bun, şi cu ceea ce este în stare. O
muzică elevată poate să-l împiedice pe un om obişnuit să se închine,
iar Dumnezeu nu acceptă aşa ceva.[12] Credem că este loc în biserică şi
de sentimente simple, dar şi de cântări înţelepte. De multe ori, o
muzică de prea bună calitate, cu prea mult conţinut, poate să distragă
atenţia de la Dumnezeu şi să atragă atenţia asupra sa însăşi, după cum
sugerează Gene Veith. De asemenea o muzică de proastă calitate, cu
conţinut derizoriu, în mod sigur va distrage atenţia de la
Dumnezeu.[13] Cel mai greu este să păstrăm echilibrul.
2.3.Cum împăcăm pe cei tineri cu cei bătrâni?
Nu
credem că există vreo bază biblică pentru a se refuza un stil sau altul
de muzică, aşa cum nu există vreo bază biblică pentru a se refuza
accesul anumitor categorii sociale sau etnice în biserică. Domnul Isus
a acceptat modul neobişnuit al unei femei de a I se închina în casa lui
Simon, spălându-I picioarele cu parfum, deşi cei de faţă s-au opus. De
aceea este greu de crezut că nu ar accepta o închinare sinceră a unor
tineri dornici să dedice Lui ceea ce au mai scump şi mai intim: muzica
lor.
A refuza o muzică nouă, doar pentru că nu se încadrează în
„legea“ tradiţiei, înseamnă fără doar şi poate fariseism. Erik Routley
aduce în discuţie muzica unui compozitor (Vaughan Williams) care a
folosit cvinte paralele în compoziţiile sale: „Să zicem că profesorul
(de armonie) ar spune: «Astea sunt cvinte paralele: aşadar fraza este
prost scrisă. Ele trebuiesc îndepărtate.» De ce ne aminteşte aceasta?
Ne aminteşte chiar de modul în care fariseii au interpretat legea
sabatului astfel încât să facă reprobabilă smulgerea spicelor de grâu
(Marcu 2:23).“[14]
De multe ori refuzăm noutatea din cauză că nu
ne simţim confortabil în faţa necunoscutului. Ne deranjează dorinţa
celuilalt de a se face auzit. Vrem să ne auzim doar noi şi doar cei
asemănători nouă. Vrem să auzim doar muzica noastră, transformând
biserica într-un club. Dacă suntem printre fericiţii care găsesc
satisfacţie în muzica tradiţională a bisericii, atunci vom susţine cu
tărie că doar aceasta este muzica potrivită pentru închinare, iar cei
care nu sunt de această părere ar trebui să se pocăiască. Cum putem
califica o astfel de atitudine, decât ca şi legalism? Iar legalismul
înseamnă o inimă împietrită.
Există o rezolvare a acestei probleme?
Din fericire există şi anume prin dragoste. Există şi biserici în care
astfel de probleme nu apar, deoarece bătrânii se bucură atunci când
tinerii doresc să cânte, doresc să se facă auziţi, doresc să-i
slujească Domnului, chiar dacă muzica lor nu este tradiţională. Într-o
astfel de biserică în care tinerii sunt încurajaţi să cânte muzica lor,
aceştia la rândul lor vor arăta aceeaşi dragoste cântând şi muzica
tradiţională care îi „unge la inimă“ pe cei bătrâni. Fără îndoială,
ambele categorii vor avea de câştigat din această practică. Fără
dragoste, această problemă nu are nici o şansă să dispară. Dumnezeu ne
testează dragostea tocmai confruntându‑ne cu diversitatea. Iar muzica,
fără diversitate, nu are nici o valoare.
Un artist creştin spunea:
„De ce să lăsăm tocmai muzica frumoasă să aparţină diavolului?“ Poate
că pentru mulţi muzica tinerilor nu este frumoasă. Chiar dacă pentru
aceştia este greu de crezut, pentru tineri această muzică este
frumoasă. Şi poate că dacă cei care acceptă doar muzica tradiţională ar
încerca să vadă frumuseţea muzicii contemporane, atunci şi tinerii ar
încerca să redescopere frumuseţea armoniei clasice. Intoleranţa nu duce
nicăieri, mai ales când nu are nici un argument valid.
Încheiere
În
prima parte a lucrării am arătat că muzica a fost prezentă în
închinarea bisericii încă de la începuturile acesteia. Chiar dacă unii
s-au opus într-o măsură sau alta, muzica a rămas o mijloc de închinare
important. Muzica este folosită în închinare pentru că ea are
capacitatea de a exprima cel mai bine sentimentele, facilitând astfel
închinarea sinceră în faţa lui Dumnezeu. John MacArthur identifică
următoarele obiective ale închinării: glorificarea lui Dumnezeu,
curăţirea credincioşilor, edificarea bisericii, evanghelizarea celor
pierduţi. Dintre acestea, ultimele trei sunt ignorate de multe ori.
Predicarea este deseori considerată a fi mai importantă decât
închinarea prin muzică, deşi aceasta din urmă este mult mai eficientă
în a da învăţătură şi a încuraja sfinţenia.
Argumentele aduse de
adepţii muzicii tradiţionale a bisericii sunt următoarele: (1) armonia
clasică este proprie bisericii, pe când muzica folk vine din lume, şi
(2) originea laică a muzicii folk o face nepotrivită pentru biserică.
Am arătat că ambele argumente sunt eronate, ele nefiind bazate pe
Biblie, ci în principal pe o presupoziţie falsă. Astfel, ele presupun
că muzica bisericească îşi are originea strict în biserică, fără
influenţe din lume. O astfel de muzică pură, ce aparţine doar
bisericii, nu există. Astfel, totul se reduce la o problemă de gust.
Adepţii muzicii tradiţionale o apără pe aceasta pentru că pur şi simplu
le place. Deşi acest punct de vedere pare de neacceptat, el este valid
dacă facem apel la sinceritate. Muzica folk are avantajul că exprimă
sentimentele mult mai bine decât muzica tradiţională. Aceasta are la
rândul ei avantajul conţinutului teologic solid (de cele mai multe
ori). Refuzul oricăreia dintre ele nu este înţelept şi nu dă dovadă de
dragoste. Fiecare este chemat să-i accepte pe ceilalţi chiar dacă
preferinţele muzicale diferă.
Bibliografie
CALVIN, Jean, Calvin’s Institutes, (Garland, Texas: Electronic edition by Galaxie Software) 1999
HUSTAD,
Donald P., „A Spiritual Ministry of Music“, Bibliotheca Sacra, (Dallas,
Texas: Dallas Theological Seminary (Electronic edition by Galaxie
Software)) 1999
MacARTHUR, John, Prioritatea supremă, SMR, Oradea, 1986
NOLL, Mark A., „We Are What We Sing“, Christianity Today, 12 iulie, 1999
ROUTLEY, Erik, Church Music and Theology, SCM Press, London, 1959
VEITH, Gene E., Starea artelor, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2000
[1]
Donald P. Hustad, „A Spiritual Ministry of Music“, Bibliotheca Sacra,
(Dallas, Texas: Dallas Theological Seminary - Electronic edition,
Galaxie Software)) 1999, p. 109.
[2] Jean Calvin, Calvin’s Institutes, (Garland, Texas - Electronic edition, Galaxie Software) 1999, 32.
[3] Ne vom ocupa, însă, de această problemă în secţiunea despre stil.
[4] Hustad, „A Spiritual Ministry of Music“, p.114.
[5] Calvin, Calvin’s Institutes, 31.
[6] John MacArthur, Prioritatea supremă, SMR, 1986, p.138-139.
[7] Ibidem, p. 139.
[8] MacArthur, Prioritatea supremă, p.140.
[9] Hustad, „A Spiritual Ministry of Music“, p.117.
[10] MacArthur, Prioritatea supremă, p. 140.
[11] Mark A. Noll, „We Are What We Sing“, Christianity Today, 12 iulie, 1999, p. 37.
[12]
Să ne amintim de răsturnarea meselor din templu. Problema acolo era că
vînzătorii şi schimbătorii de bani jecmăneau pe oamenii săraci,
împiedicîndu-i astfel să se închine în templu.
[13] Gene E. Veith, Starea artelor, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2000, p. 246.
[14] Erik Routley, Church Music and Theology, SCM Press, London, 1959, p. 26.
Texte, articole 
