Astăzi, când din nou, Isuse, mă întorc din căi de jale
Şi văd iarăşi copilaşii împrejurul ieslei Tale,
Îl întreb pe copilaşul care-Ţi stă la căpătâie:
— Cum te cheamă?
El îmi spune: — Dorz Traian, din clasa-ntâie...
Când n-ai nici un îndrumător pe calea vieţii şi eşti nevoit ca tu
singur să-ţi desfunzi drumul pas cu pas, răzbind înainte nu numai prin
piedicile cele mai mari, ci şi prin locurile cele mai necunoscute - îţi
trebuie desigur nu numai o muncă grea dar şi o voinţă tare şi o
stăruinţă încrezătoare.
Când ai pe cineva care, luându-te de mână,
să-ţi zică: Vino după mine, că eu ştiu calea - este uşor să mergi. Nici
nu iei seama pe unde calci, nici nu ai grijă ori teamă ca să cercetezi.
Ai siguranţa deplină în cel ce te conduce. Şi te încrezi în el fără
nici o îndoială. Ce uşor şi liniştit poţi fi atunci!
Când ai pe
cineva care, luându-ţi condeiul din mâna tremurândă, să-ţi spună
hotărât: "Uite, scrie aşa! Fă aşa! Trage aici linia asta şi scrie aşa!
"- atunci uşor îţi rezolvi problemele, fără să-ţi chinui prea mult
mintea ta cu necunoscutele cifrelor, cu tainele literelor, cu
răscrucile hotărârilor... Dar când n-ai pe nimeni de la începutul
tuturor acestora - sau când îl pierzi îndată după început pe cel care-l
aveai - atunci ce faci?
Atunci n-ai altceva de făcut decât
să-ţi pleci genunchii, să te uiţi în Sus şi să suspini cu lacrimi:
"Doamne Dumnezeule - iată eu n-am pe nimeni altcineva să-mi ajute,
decât pe Tine.
Vino, Te rog, şi ajută-mi numai Tu!"
A trebuit să ajung şi eu la şcoala primară, în septembrie 1921, până nici nu împlinisem încă cei şapte ani.
În prima zi de şcoală, dis-de-dimineaţă, mama mi-a zis:
— Iată-ţi trăistuţa cu cartea şi tăbliţa şi hai să te duc la şcoală!
— Cu cine mai mergem, măicuţă?
— Singur mergi. Ceilalţi copii nu vor să meargă nici unul.
— Măicuţă, dar e departe şi singur nu ştiu să mă duc. N-am mai fost niciodată până în sat.
—
Merg eu azi cu tine până acolo. Te las la şcoală şi apoi afli tu drumul
înapoi. Dacă nu, dormi acolo. De mâine să ştii apoi să mergi şi singur.
Şi zicând asta, mama îmi puse în trăistuţa mea de lână, lângă
carte şi tăbliţă, o bucată de pâine şi un măr mare. Aveam pe atunci
toată grădina de după casă plină cu nişte meri înalţi, plini de mere
roşii şi galbene.
Am mers cu mama până la şcoală. Ea înainte, mai repede, eu înapoia ei, mai încet.
Trebuia
să sui dealul şi era un soare tare frumos în dimineaţa aceea. Dar mie
mi se părea totul peste măsură de greu şi de ameninţător. Drumul era
destul de lung pentru puterile mele. Şi pentru că era necunoscut şi
nou, îmi părea nesfârşit.
Bătrânul învăţător m-a luat de lângă mama, s-a uitat la mine peste nişte ochelari cu ramă aurită şi mi-a zis:
— Cum te cheamă pe tine, micuţule?
— Traian mă cheamă.
— Traian şi mai cum?
M-am uitat întrebător la mama, care mă smuci de mână, zicându-mi:
— Nu ţi-am spus eu cum să zici?
— Dorz Traian.
— Aşa, măi micuţule! Şi al cui eşti tu?
— Al lui Costane de la Râturi.
—
Bine, vino ici şi stai în banca asta lângă ăştia doi băieţi cu care ai
să te împrieteneşti, n-ai grijă. Şi să fii cuminte, să nu te baţi cu
ei. Şi voi să nu-l bateţi mă, auziţi?
Apoi, întorcându-se către mama, îi zise:
— Bine, lasă-l aici şi mergi acasă. Avem noi grijă de el.
Am
rămas acolo în banca a doua, lângă cei doi copii de care nu mă puteam
apropia. Ei erau prieteni între ei şi amândoi priveau la mine ca la un
străin.
Ca să mă împrietenesc cu cel de lângă mine, i-am dat
mărul meu cel mare şi roşu. Mie mi-a rămas numai pâinea goală. Ei au
împărţit împreună mărul între ei, întrebându-mă:
— Voi mai aveţi mere de astea?
— Mai avem multe.
— Să ne mai aduci când vii şi mâine.
— Am să vă aduc în fiecare zi.
Şi le-am tot adus. Aşa mi-am câştigat eu puţinele mele prietenii, dându-le mereu tot ce aveam mai frumos şi mai bun.
Dar
îndată ce nu am mai avut mere, nu i-am mai avut nici de prieteni. Până
ce au mai văzut din nou altceva la mine şi au avut nevoie să le dau.
Însă
de atunci şi în felul acesta, am descoperit eu cât de rare pot fi
prieteniile adevărate - aproape cu neputinţă de aflat. Că trebuie
mereu, dacă vrei să ţi le câştigi şi să ţi le păstrezi, să ai ce să le
dai tot mai frumos şi mai bun. Prietenia bună este tot aşa de rară şi
de scumpă în lumea aceasta ca şi credinţa cea sfântă şi ca şi dragostea
cea adevărată.
În toată viaţa lui, un om dacă găseşte o
inimă-două, în stare să cuprindă în ele aceste virtuţi cereşti şi
curate. Cele mai multe fiinţe de pe pământul acesta pot arăta o
prietenie sau o credinţă sau iubire numai dacă tot primesc câte ceva
văzut în schimbul ei.
Şi ţine atâta vreme cât i se dă ceva. Îndată ce nu mai primeşte nimic astăzi, uită tot ce a primit ieri - şi până ieri.
Cu prietenia faţă de Domnul Dumnezeu şi faţă de Lucrarea Lui sfântă, voi afla mai târziu că tot cam aşa se întâmplă.
Până
ce capătă omul ceva, sau până ce nădăjduieşte să capete - mai stă omul
cu Domnul, merge şi zice şi promite. Dar îndată ce vede că nu mai
capătă nimic - dragostea multora se usucă, vorba se calcă, faţa se
schimbă şi legământul se uită...
O, ce schimbătoare, ce nestatornică este biata inimă omenească!
Şi ce urât este acest târg cu Dumnezeu şi cu cele mai scumpe comori pe care le poate avea sufletul omenesc...
Când
ai de la începutul şcolii tale un învăţător bun, atunci toată viaţa ai
un mare ajutor şi folos pe drumul Cărţii. Dacă de la primul pas o iei
bine, îi vei face frumoşi şi pe ceilalţi ce vor urma.
Bătrânul
învăţător care m-a primit în şcoală din mâna mamei mele - era un astfel
de călăuz bun. Dar am avut parte de el numai până în clasa a treia. Se
numea Savu Halbac şi era un om pătruns de o mare credinţă în Domnul
Dumnezeu, precum şi de conştiinţa misiunii sale. Ne învăţa cu dragoste,
dar şi cu asprime. Când era nevoie folosea şi nuiaua lui de lemn de
sânger cu noduri din loc în loc, pe care o avea totdeauna pe masă,
lângă catalogul din care ne striga numele şi în care ne punea prezenţa
şi notele.
Din prima zi de şcoală am intrat în ordinea şi
disciplina impusă de el în cei 25 de ani de când învăţa pe fiii satului
Mizieş. La el învăţaseră un timp şi părinţii mei.
Drumul de
acasă şi până la şcoală ţinea mai bine de un ceas de mers pe jos.
Mergeam mai mult peste câmp decât pe drum. Şi mai mult prin apă, prin
noroi şi prin zăpadă, decât pe uscat.
Pe tot drumul de acasă şi
până la şcoală trebuia să ne ridicăm căciulile ori de câte ori treceam
pe lângă vreun bărbat sau vreo femeie - şi să spunem cu glas tare
deodată cu toţii: "Laudă-Se Domnul nostru Isus Cristos". Iar cel
salutat ne răspundea bucuros: "Să creşteţi mari..."
La intrarea în şcoală, tot aşa trebuia să zicem, oricine era acolo.
La ora opt fix, domnul învăţător intra totdeauna în sală. Era numai o singură sală pentru toate cele patru clase.
În clipa când intra el pe uşă, noi toţi săream deodată în picioare şi-i ziceam: "Laudă-Se Domnul nostru Isus Cristos".
Apoi
rămâneam aşa până când el îşi dezbrăca paltonul şi îşi punea pălăria în
cuier. Apoi se oprea în picioare făcându-ne semn cu mâna să începem
rugăciunea.
Începeam făcându-ne cruce: „În Numele Tatălui şi al
Fiului Şi al Sfântului Duh" - şi ziceam în cor cu toţii Tatăl nostru -
după care rămâneam în picioare, ascultători şi atenţi, fără nici un
zgomot.
Nuiaua cea de sânger cu noduri era acolo gata să ardă
orice neascultare. Dar odată ce de la început intrase disciplina asta
în toţi, de prea puţine ori era nevoie de nuia.
După "Tatăl
nostru", fără să ne aşezăm în bănci, continuam tot în cor cu aceeaşi
evlavie, ca pe o a doua rugăciune, tabla înmulţirii. De la unu ori unu:
unu, şi până la zece ori zece: o sută.
Căci şi tabla înmulţirii trebuia fiecare dintre noi s-o ştim cum ştiam Tatăl nostru.
După
aceea ne aşezam jos şi începeam lecţiile. Eram aşezaţi în două rânduri
de bănci, câte patru într-o bancă, în ordinea claselor. În băncile din
dreapta băieţii, în cele din stânga fetele. Ultima bancă din fiecare
rând, era banca măgărească, unde erau puşi cei pedepsiţi pentru
neascultare sau neînvăţătură. Ce mare ruşine era să fii pus acolo!
Pe mine m-a ferit Bunul Dumnezeu în tot timpul şcolii de ruşinea asta!
Lecţiile începeau de la clasa întâia, apoi cu a doua, cu a treia şi sfârşeau cu a patra.
Mai
târziu, cu noi s-au făcut cinci clase, apoi şase, apoi şapte. Şi la
atâtea au rămas patruzeci de ani şi după noi. După ce se termina cu
lecţiile, domnul învăţător începea cu noi învăţarea şi repetarea
cântărilor bisericeşti, pregătindu-ne ca duminica, la biserică, să dăm
răspunsurile la Sf. Liturghie.
Şcoala noastră era confesională.
Pe atunci aproape toate şcolile erau confesionale, iar învăţătorii erau
pregătiţi şi pentru a fi cântăreţi bisericeşti.
Învăţătorul
nostru era nelipsit în fiecare duminică de la biserică. De acolo din
strana din dreapta, el conducea cântările, cu glasul lui cel frumos şi
limpede care umplea toată biserica. În fiecare duminică, el ne ducea pe
toţi şcolarii lângă strana lui şi ne aşeza frumos de-o parte băieţii şi
de alta fetele. Toţi îmbrăcaţi curaţi cu cămăşuţele albe, cu cojoacele
de lână şi cu opincuţele de piele, spălaţi şi pieptănaţi.
De la
Unul Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu - şi până la Fie Numele
Domnului binecuvântat - noi cântam cu ochii ţintă la gura lui, toate
răspunsurile, fără greş.
Glasurile noastre calde şi limpezi
răsunau ca nişte clopoţei de argint, înconjurând glasul lui cald şi
dulce ca al clopotului cel mare de aramă din turnul bisericii.
Aşa
am învăţat eu ordinea şi evlavia în Casa Domnului, din acele zile culţi
pe toate le trăiam cu atâta sfântă teamă şi înfiorare, cum aş fi fost
nu pe pământ ci undeva lângă Porţile Cereşti.
Atmosfera aceasta
mi-a rămas până astăzi întreagă în inima mea şi, ori de câte ori merg
în biserică, o trăiesc aievea, cum nu s-ar fi pus nici un fel de
depărtare de ani şi de stări între mine cel de atunci şi eu cel de
astăzi.
O, câtă putere are Harul Lui Dumnezeu să ne păstreze
curaţi în tot ce odată I-am încredinţat, dacă nu mai luăm şi nu mai
pierdem niciodată din Chivotul Său Sfânt ceea ce am pus la început
acolo.
La marile Sărbători ale Crăciunului sau Paştelor,
atmosfera sfântă pe care o trăiam în Casa Domnului era nespus mai
strălucită şi mai puternică. Colinzile de Crăciun sau Cântările de
înviere erau ceva divin şi de neuitat. Oamenii, copiii, biserica, totul
părea undeva în rai. Vedeam parcă aievea îngerii zburând pe sus şi
vocile lor împletindu-se cu ale noastre, mai ales atunci când ajungeam
la "Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este Cerul şi pământul
de mărirea Lui, Osana întru cei de Sus...”
Doamne Dumnezeule, ce stări înălţătoare se trăiau atunci!
Ce
păcat mare face împotriva a tot ce este mai divin în om şi în afara
omului, oricine răpeşte credinţa din sufletele copiilor şi ale
oamenilor! Căci cine o pierde, nu mai poate avea apoi niciodată nimic
să mai poată pune în locul ei rămas gol pe totdeauna.
În timpul
anilor copilăriei, bineînţeles că am putut avea şi eu, ca toţi copiii
la vârsta aceea, multe păţanii şi întâmplări, unele mai bune, altele
mai rele. Mai grele sau mai uşoare, unele mi le-am mai amintit, altele
nu.
Din multe am tras şi eu unele învăţăminte folositoare pentru viaţa mea de după aceea.
Întâmplările au trecut, dar învăţămintele au rămas.
O
parte din ele le-am păstrat fie prin cărţile mele de povestiri, fie
prin alte însemnări. Fiindcă am crezut că dacă mie mi-au folosit şi
altora le vor putea fi de folos.
Slăvit să fie Domnul!
M-am întâlnit cu Tine
M-am întâlnit cu Tine
La un hotar, Isus,
Şi-am ascultat întâiul
Cuvânt ce mi l-ai spus –
La-ntâia Ta chemare
Ţi-am spus cu lacrimi: "DA" –
Şi nu uit pân-la moarte
Îmbrăţişarea Ta.
...Au fost de-atunci necazuri
Cât munţii-ameninţând,
Dar Harul Tău mai mare
A fost de orice rând –
Au năvălit vrăjmaşii
Cumpliţi ca nişte lei,
Dar Tu ai fost, Isuse,
Mai tare decât ei...
Ştiu că şi de-azi ‘nainte,
Pe-oriunde m-ai purta,
Mă va-nsoţi prin toate,
Isus, puterea Ta,
Şi-mi vei întinde Mâna,
Mai repede să vin
Să mă-ntâlnesc cu Tine
La Alt Hotar. Amin!
Filter
No comments...
Write Comment
Va rugam scrieti un mesaj in legatura cu articolul.
Atacurile la persoane nu vor fi publicate.
Rugam nu folositi comentarile pentru a promova website-uri sau publicitate de orice fel.
Comentariile vor fi mai intai citite si doar apoi publicate. Va multumim pentru intelegere.
Carti on-line 
