Prin apele ‘nălţimii văd vulturii de pradă
Rotindu-se cu ură deasupra mea şi azi;
Aşteaptă numai clipa prielnică, să cadă,
Să-mi sfâşie fiinţa s-o-mprâştie prin brazi...
În
orice luptă vrăjmaşul caută cel mai dintâi să doboare steagul unităţii
cu care se războieşte, ştiind bine că, doborând steagul, unitatea cade
sigur în mâinile lui.
De aceea comandantul unităţii îşi alege
ca purtător al steagului pe cel mai viteaz şi mai dintâi dintre ostaşii
săi. Apoi îi alege acestuia ca ajutoare în garda steagului, tot aşa, pe
cei care îi vede el mai vrednici şi mai curajoşi din rândurile unităţii
sale. Fiindcă steagul trebuie să fâlfâie sus, totdeauna neclătinat şi
biruitor, pentru că ochii tuturor luptătorilor sunt aţintiţi la steag.
Câtă
vreme steagul lor stă sus, înălţat la locul său din frunte, atâta vreme
toţi ştiu că unitatea lor luptă şi biruie. Inima tuturor ostaşilor este
cu steagul şi braţul fiecăruia luptă cu tărie când ochii lor văd
culorile scumpe şi sfinte strălucind în fruntea rândurilor luptătoare.
Iar pe purtătorul steagului, acolo sus, la locul lui.
Oricât de
grea ar fi bătălia şi oricât de mari pierderile, câtă vreme steagul
rămâne sus şi purtătorul lui stă în picioare, speranţa nu-i pierdută,
credinţa nu-i învinsă, dragostea lor arde, ochii lor strălucesc,
mâinile lor luptă.
Câtă vreme steagul rămâne sus, rândurile
împrăştiate se refac, luptătorii rătăciţi se adună, răniţii căzuţi se
ridică - şi cu toţii au unde să se strângă, îmbărbătându-se. Au de ce
să se însufleţească, au în jurul cui să se strângă.
Dar când
steagul cade, când purtătorul lui este doborât şi când cei din jurul
lui sunt risipiţi, poate fi o oaste cât de multă şi cât de tare, în
curând ea va fi nimicită de tot.
Când nu mai este steag şi
stegar, nimeni nu mai ştie pe unde s-o ia. Nu mai cunoaşte nici o cale,
nu mai vede nici o speranţă şi nu mai are de unde să primească nici o
îndrumare.
Atunci se lasă întunericul şi deznădejdea şi
dezorientarea peste toţi. Atunci duşmanul poate nimici cum vrea.
Mincinosul poate spune ce vrea. Dezbinatorul poate împrăştia cum îi
place. Steagul - care reprezintă forţa şi orientarea, fiinţa şi viaţa
unei unităţi - odată pierdut, pierdut este totul.
Cristos este, desigur, Steagul Oastei, Puterea voluntariatului ei duhovnicesc.
Dar
purtătorul căzut al acestui steag, acel viteaz ales al lui Cristos
căruia Duhul Sfânt îi încredinţase solia acestui voluntariat sfânt -
era pentru noi părintele Iosif. El era exponentul acestei idei,
iniţiatorul şi îndrumătorul acestei frumoase şi minunate mişcări
duhovniceşti.
În jurul lui se formase minunata Oaste a Domnului
care aducea în poporul nostru şi în biserica noastră acel suflu nou şi
viu al Evangheliei trăite. Vântul Ceresc al Duhului Sfânt dăduse acest
foc sfânt peste tot în aşa fel încât amploarea lui cuprinse toate
straturile din ţara noastră. Ba chiar din primii ani depăşise hotarele
ţării întinzându-se aproape în toate colţurile lumii.
Dacă încă
zece ani s-ar mai fi bucurat de libertate, saltul ei uriaş s-ar fi
făcut până dincolo de barierele care ar mai fi putut s-o oprească.
Dar
diavolul a grăbit lucrurile, iar uneltele lui au prins ultimul prilej
de care se mai puteau folosi cum s-au folosit, spre a da lovitura
nimicitoare.
La începutul lunii septembrie 1937, fiind încă în
armată la Oradea, am primit o scrisoare în care părintele Iosif mă
înştiinţa ca să fac totul ca pe 12 septembrie să fiu la Sibiu, întrucât
va avea loc o consfătuire pe ţară a Oastei Domnului pentru a lua
înseninate hotărâri în legătură cu conflictul Oastei şi cu orientarea
ei de viitor.
Am luat cu mine pe fr. Maliţa şi Eftimiu Florea
şi am mers la Sibiu, unde în seara de 11 şi în ziua de 12 septembrie
1937 am luat parte împreună cu un număr de peste 500 de delegaţi,
preoţi şi fraţi, trimişi ai Oastei din toate părţile, la această
consfătuire istorică.
A fost ultima Consfătuire Generală a Oastei Domnului la care a participat părintele Iosif, conducătorul ei.
În unanimitate s-a luat hotărârea că:
"Oastea Domnului va rămâne şi va lucra pentru totdeauna pe linia învăţăturii şi credinţei noastre strămoşeşti."
S-a precizat de asemenea că părintele Iosif este singurul şi adevăratul iniţiator al Oastei Domnului.
Şi
s-a adresat o rugăminte stăruitoare şi categorică mitropolitului Bălan
pentru a anula sentinţa de caterisire a părintelui Iosif şi a-l repune
din nou în toate drepturile din care a fost scos pe nedrept.
Aceste
trei puncte s-au consemnat într-o Moţiune adresată mitropolitului Bălan
şi semnată în original de către toţi cei prezenţi, peste 500 de fraţi
aleşi din Oastea Domnului.
Au fost aleşi zece fraţi dintre cei
mai cunoscuţi şi mai imparţiali - şi au fost trimişi s-o înmâneze
personal mitropolitului, la reşedinţa sa.
După plecarea
delegaţiei frăţeşti, toţi ceilalţi fraţi împreună cu părintele am
petrecut aproape tot timpul în rugăciuni către Domnul, pentru
rezolvarea favorabilă a cererii noastre şi a problemei Oastei.
Dar
timpul trecea... Se apropia vremea despărţirii fraţilor, iar delegaţia
trimisă la mitropolie nu mai sosea. În sfârşit, după câteva ore, fraţii
trimişi au sosit cu un rezultat trist şi negativ.
După ce îi
înmânaseră Moţiunea, mitropolitul i-a lăsat aproape două ore să aştepte
în picioare jos în holul clădirii, la scările apartamentului său. În
sfârşit, a deschis uşa şi, din vârful scărilor, săgetându-i cu nişte
priviri de oţel, le-a spus un singur cuvânt furios:
— Răzvrătiţilor!
Şi a trântit uşa.
Apoi unul din consilierii săi le-a înapoiat Moţiunea, spunând:
„Înalt Prea Sfinţitul nu primeşte condiţii de la voi. Supunerea trebuie să fie necondiţionată. Încetaţi imediat răzvrătirea."
Bineînţeles că orice cuvânt ar fi fost de prisos.
Deci lupta va continua până la rezultatul pe care îl va decide Dumnezeu.
După o rugăciune fierbinte şi scăldată în lacrimi, ne-am despărţit de fraţi şi de Sibiu.
Când,
peste o lună, în octombrie, îmi terminasem la Oradea stagiul militar,
eu m-am întors îngrijorat şi nerăbdător lângă părintele Iosif, la
Sibiu.
De ce, oare, spre încheierea anilor, şi misiunii lor pe
pământ, în jurul marilor oameni ai lui Dumnezeu se creează totdeauna un
gol, un vid greu şi apăsător? Doar câte un suflet binecuvântat de
Dumnezeu mai rămâne să însoţească această înaltă, dar dureroasă
singurătate a lor! Ce trist sună acest adevăr în mărturisirea Sf. Pavel
către Timotei: ..."Toţi m-au părăsit... Numai Luca este cu mine" (2
Timotei 4:11-16).
Şi astfel de suspine au scos pe rând şi alţii
dintre cei mai aleşi trimişi ai lui Cristos spre oameni. Şi ei, ca şi
Domnul Isus, au trebuit să cunoască golul şi singurătatea părăsirii
acesteia dureroase.
Ce dovedeşte, oare, aceasta?
Dovedeşte
că împotriva celor mai mari aleşi ai lui Dumnezeu, Satan dă cele mai
puternice lovituri chiar în vremea sfârşitului vieţii lor. Tocmai spre
a-i doborî mai ales prin împuţinarea celor din jur. Şi prin
însingurarea care le-o creează, să le umple sufletul nu numai de
amărăciunea trădării celor mai apropiaţi - ci îndeosebi să le
zdrobească încrederea în reuşita propriei lor misiuni, ca plan al lui
Dumnezeu.
Însoţitorii marilor oameni ai lui Cristos, care se
dovedesc atunci slabi, sunt de-a dreptul colaboratori cu Satan la
împlinirea acestui plan mârşav. Dar cei ce atunci se dovedesc tari şi
statornici, îşi câştigă o veşnică cinste la Dumnezeu alături de marele
trimis lângă care stau, ca un puternic sprijin, atât de necesar atunci.
Ca Aaron şi Hur, cei doi sprijinind mâinile obosite ale lui Moise, când
lupta devenise cea mai grea (Exod 17:12).
Ultima instanţă în judecarea cazului părintelui Iosif era cel mai înalt for al bisericii, adică Sfântul Sinod de la Bucureşti.
Desigur
că măcar această instanţă ar fi trebuit să facă dreptate în această
cauză, nu numai pentru că era reprezentantul cel mai înalt al Bisericii
şi al credinţei, ci şi pentru că nu mai era subordonat mitropolitului
nedrept şi răzbunător de la Sibiu.
Dar s-a dovedit că şi
instanţa asta era tot un corb mai mare care nu scotea ochii celor doi
corbi mai mici care judecaseră înainte. Judecata ei s-a făcut într-un
mod şi mai necrezut de sfidător şi de neruşinat: nici măcar n-a anunţat
pe cel judecat, spre a fi prezent.
Nici măcar n-a ţinut seama de recursul lui făcut în întâmpinarea judecăţii.
Cel
judecat a aflat numai din ziare despre sentinţa judecăţii lui!
Nemaipomenit! Nici pe vremea celor mai tiranice stăpâniri barbare nu
s-a procedat chiar aşa!
După rămânerea definitivă a
condamnării, mitropolia i-a cerut părintelui Iosif sistarea definitivă
şi imediată a foii Isus Biruitorul, în caz contrar urmând excomunicarea
sa formală din biserică şi punerea sub anatemă atât a părintelui Iosif,
cât şi a noastră, a tuturor colaboratorilor săi!
În aceste
condiţii, spre a nu expune acestei măsuri drastice şi răzbunătoare pe
mulţi dintre fraţi, părintele a înţeles să se sacrifice singur,
renunţând la orice încercare de a-şi apăra cauza sa. Căutând să facă
totul numai pentru supravieţuirea Lucrării Oastei Domnului, chiar şi în
condiţiile nespus de grele care i se creaseră lui personal.
De
aici încolo numele său nu va mai apare pe titlul nici unei gazete,
pentru a nu o expune măsurilor restrictive ale răzbunătorului.
La
începutul lui septembrie 1937, câteva săptămâni după suspendarea foii
Isus Biruitorul, trebuinţele hranei duhovniceşti făceau pe fraţi să
stăruiască de părintele pentru editarea unei alte gazete. Atunci a fost
trimis la Făgăraş fr. Marini spre a lua legătura cu un om de bine, care
ne oferise gazeta lui, Ecoul, spre a o publica cu material religios
pentru abonaţii noştri. Acest Cirinean, cum l-a numit părintele, care
venea să-i ajute la purtarea crucii sale, era avocatul Octavian Metea.
Astfel
au apărut la Făgăraş câteva numere din Ecoul în care a fost publicată
pe larg şi darea de seamă despre consfătuirea din 12 septembrie de la
Sibiu.
Curând însă răzbunarea necruţătoare a mitropolitului
Bălan s-a năpustit şi asupra gazetei Ecoul, înăbuşind-o. O altă gazetă
a aceluiaşi Metea, anume Alarma, care urma să apară în continuare la
Ecoul, fusese confiscată imediat şi ea din tipografie.
Aceasta
era situaţia când, în octombrie 1937, am ajuns şi eu, eliberat din
armată, la Sibiu. Trecuseră câteva săptămâni de când în ţară nu se mai
putuse trimite nici o gazetă, iar mulţimea fraţilor devenea
nerăbdătoare aşteptând hrană şi veşti. Scrisori tot mai insistente
cereau; şi fraţi tot mai mulţi ne vizitau curioşi şi dornici. Se
apropiau Sărbătorile Crăciunului 1937 şi în aceste săptămâni se
pregăteau totdeauna noutăţi importante: Calendarul, Cărţile de cântări,
gazetele de sărbători.
Într-o după-masă de la începutul lui decembrie părintele îmi zise:
—
Vino să mergem amândoi la avocatul Stoichiţă, să ne înţelegem cu el să
ne dea gazeta lui să scoatem numere paralele pentru fraţii şi abonaţii
noştri.
Avocatul Stoichiţă îşi avea biroul pe strada Avram
Iancu, nu departe de fosta noastră Librărie. El avea o gazetă pe care o
scotea doar din când în când în format şi tiraj mic. Numele însă era
frumos: Glasul Dreptăţii.
Ne-a dus fratele Popovici, cu maşina
veche şi hârbuită pe care o cumpărase Titus în primăvară, mai mult ca o
încurajare şi ca o publicitate pentru Librăria Oastei. A fost prima şi
ultima dată când am călătorit cu "maşina Oastei", fiindcă apoi s-a
stricat şi nu a mai fost reparată niciodată.
Înţelegerea cu
avocatul Stoichiţă şi cu stagiarul acestuia, Cornel Radu, s-a făcut
repede şi frumos. Amândoi erau nişte oameni de un caracter superior şi
cu un suflet plin de înţelegere şi de bunăvoinţă pentru părintele Iosif
şi cauza Oastei, pe care o cunoşteau. De fapt, toţi câţi cunoşteau pe
mitropolitul Bălan, îl urau pentru lăcomia şi răutatea lui
răzbunătoare, simpatizând cu toate victimele lui.
Astfel,
înainte de Crăciunul 1937, apăru Glasul Dreptăţii cu un număr bogat, în
12 pagini, încărcat de o dulce şi frumoasă hrană duhovnicească pentru
cititorii noştri.
La fel a apărut un frumos Calendar-carte şi un Calendar de perete, alimentând pe fraţi cu prisosinţă.
O
mare bucurie a cuprins mulţimea fraţilor şi prietenilor noştri - şi din
toate părţile soseau veşti de mare avânt al luptei Domnului. Se ridicau
peste tot rugăciuni de mulţumire către Domnul Dumnezeul nostru, Care
ştie să ajute în chip atât de minunat Lucrarea Lui, găsind totdeauna nu
numai căile prin care să ne scoată la lumină, ci şi oamenii şi
mijloacele prin care să se facă minunile necesare pentru noi.
După
pronunţarea şi rămânerea definitivă a sentinţei religioase de
condamnare a părintelui Iosif, mitropolitul hrăpăreţ şi-a urmat a doua
parte a planului său: intentarea procesului civil pentru confiscarea
tipografiei părintelui Iosif în folosul mitropoliei.
Tipografia
aceasta a părintelui Iosif era una din cele mai bune, mai noi şi mai
moderne tipografii din ţară. O cumpărase în urmă cu 8 ani din Germania,
vânzându-şi toată averea sa de la ţară şi mai împrumutând pe cambii o
mare sumă de bani.
Gândul părintelui era ca-n felul acesta să
poată tipări cât mai mult şi cât mai ieftin Cuvântul Cel Sfânt al lui
Dumnezeu. Tipografiile străine ridicau foarte mult costul cărţilor.
Mitropolitul
râvnea de multă vreme la această tipografie şi a căutat tot felul de
metode să pună mâna pe ea. Costase două milioane de lei. Era frumoasă,
modernă, bună... Şi mai ales trebuia împiedecată să mai lucreze pentru
Dumnezeu!
Acum se ivise şi prilejul şi conjunctura potrivită
pentru aplicarea planului său hrăpăreţ, aşa că, prin acelaşi procedeu
ca la judecata religioasă, el a făcut ca şi Judecătoria Civilă din
Sibiu să îi dea tot lui câştig de cauză. Motivarea mitropoliei era că
părintele Iosif a fost un preot şi salariat al Bisericii şi prin urmare
şi proprietăţile lui câştigate în timpul serviciului său şi - prin
practicarea acestui serviciu - aparţin de drept Bisericii.
Nici un alt punct de vedere n-a mai fost admis.
Astfel s-a dat şi aici o sentinţă de confiscare totală a Tipografiei în folosul Mitropoliei, ca un drept al ei.
Părintele
Iosif şi-a luat ca avocat apărător pe dr. Stoichiţă şi a făcut apel
împotriva acestei nemaipomenit de nedrepte sentinţe.
Apelul urma să se judece în ianuarie 1938.
Ce
cumplit de nedrepţi sunt oamenii răzbunători şi orbiţi de îngâmfarea
ambiţiei în toate judecăţile lor. Şi ce mari nenorociri se abat asupra
multora când astfel de oameni pot decide neîmpiedicaţi în marile
momente istorice, nu numai de soarta unor oameni ci chiar de soarta
unei Lucrări a lui Dumnezeu!
În astfel de vremuri au fost
zădărnicite, de către astfel de oameni, acţiuni unice care ar fi putut
salva generaţii şi popoare... Dar ei le-au zădărnicit.
Un
astfel de mare moment era acela pe care l-a zădărnicit atunci acest
mitropolit întunecat de ură, cu ajutorul celor dominaţi de el, orbiţi
de uşurătate şi de orgoliu. Cu toţii vor ispăşi veşnic crima pe care au
făcut-o nu numai împotriva omului şi Lucrării lui Dumnezeu - ci şi
împotriva viitorului acestui popor şi al acestei Biserici.
Sentinţa de confiscare a Tipografiei a fost comunicată părintelui chiar în momentul unor crize acute ale bolii sale.
Lovitura
fusese foarte abil calculată spre a avea efectul cel mai nimicitor.
Astfel că după răpirea tuturor drepturilor morale, venea acum răpirea
întregii sale averi materiale, luându-i-se absolut orice mijloc de
existenţă şi de supravieţuire atât lui cât şi Lucrării Duhovniceşti pe
care Dumnezeu o adusese prin el pentru ţara noastră.
În felul
acesta se vedea bine că măsura suferinţelor părintelui Iosif se umpluse
şi că vremea plecării lui din lumea aceasta se apropia grabnic.
Trupeşte slăbise atât de mult încât devenise numai un schelet, numai
nişte moaşte, pe care uşor le puteam purta pe mâini, când îl luam sau
îl aşezam pe pat. Cele două boli grele care rodeau în puţinul său lut -
cum spunea el adesea - acum îi grăbeau sfârşitul, topindu-l văzând cu
ochii. Cei doi fraţi, Opriş şi Popovici, care de ani de zile aveau
grijă să-i schimbe vata în care era înfăşurat permanent, aveau acum tot
mai des de făcut lucrul acesta, căci de multe ori sângele din ranele
deschise străbătea prin stratul de vată, udând cearceaful patului său.
A
şaptea operaţie fusese biruită de boala care îşi întinsese rădăcinile
ei mortale tot mai adânc. Ar fi trebuit a opta operaţie pentru a tăia
şi mai adânc. Dar doctorul Manta şi Eithel, care îl trataseră, priveau
la el clătinând din cap:
— Nu va mai putea suporta altă intervenţie.
Şi ne recomandau să îi dăm calmante în momentele de criză extremă.
Dar
n-a fost nevoie de calmante omeneşti. Martirul lui Cristos răbda totul
cu o tărie şi o seninătate cerească, privind la răbdarea Mântuitorului
său.
Aşa trăiam noi acele zile ale lui februarie 1938, care au
rămas neuitate în Istoria Oastei Domnului şi în viaţa noastră, a celor
ce am trăit aceste evenimente atât de dramatice şi de sfâşietoare!
Sub
mulţimea şi tăria acestor lovituri ucigaşe dezlănţuite împotriva lui,
stegarul strălucit al lui Cristos se transforma trupeşte în nişte
moaşte sfinte, iar sufleteşte într-un simbol nepieritor, într-un
exemplu strălucit de eroism şi jertfă în slujba Cauzei lui Cristos, în
slujba Adevărului - în Slujba Mântuirii neamului acestuia românesc.
În Slujba binelui Bisericii acesteia şi Evangheliei lui Dumnezeu.
Am
descris cât am putut mai pe larg momentele acestea în Istoria Oastei,
partea a doua, adeverind cu martori şi cu documente tot adevărul
dureros despre întâmplările acelor zile şi despre oamenii care le-au
creat şi care le-au trăit.
Am ţinut să încrestez adânc
însemnarea acestor adevăruri aşa cum au fost, pentru că încă mai
trăiesc unii dintre acei care au pe conştiinţa lor o mare parte din
păcatul crimei săvârşite împotriva acestui sfânt al lui Cristos şi
profet al neamului nostru. Aceştia se frământă să ticluiască şi ei un
fel de istorie a lor, spre a înfăţişa lumii în chip mincinos lucrurile
petrecute atunci, spre a se dezvinovăţi pe ei şi pe complicii lor. Dar
Dumnezeu şi Adevărul nu-i vor lăsa nici pe pământ nici sub pământ să se
poată spăla pe mâini de sângele nevinovat al profetului pe care ei l-au
ucis între templu şi altar, împreunându-şi consimţământul şi pietrele
cu ale vinovatului principal de crima aceasta.
În acea parte a
descrierii din Istoria Oastei a acestor întâmplări şi zile, am amintit
pe larg despre toate cuvintele rostite în ultimele zile şi în ultimele
ceasuri ale părintelui nostru duhovnicesc, martirul şi eroul lui
Cristos, al credinţei şi neamului nostru.
Am amintit acolo
despre cuvintele testamentare rostite de el în ultimele clipe - dar
vreau să fie consemnate şi aici pentru ca cei cărora le va cădea în
mână cartea aceasta fără să o fi avut şi pe aceea, să cunoască totuşi
acele adevăruri, fiindcă ele conţin nişte lucruri de o însemnătate
nemuritoare pentru toţi. În viaţa mea clipele şi adevărurile acestea au
însemnat cel mai mare hotar, cel mai mare salt, cel mai mare examen.
Iată
aici ultimele ceasuri ale vieţii pământeşti a părintelui Iosif - şi
ultimele lui cuvinte, citate după cele scrise în acea Istorie a Oastei:
Vineri, 11 Februarie. Azi-noapte n-am dormit deloc, deşi eram
atât de obosiţi. Din camera unde dormeam doar eu cu fr. Marini, auzeam
adeseori gemetele reţinute ale părintelui suferind. Şi de fiecare dată
ne străpungea inima de durere. De câteva ori Titus venise să-l întrebe
dacă nu cumva are nevoie de ceva. I-a dat câte un calmant.
Dimineaţa
a sosit mai liniştită... Dragul nostru bolnav a dormit puţin, iar apoi,
ieşind în vârful degetelor, l-am lăsat să se odihnească. Din timp în
timp suiam încet până la uşă, unde ascultam răsuflarea lui liniştită,
de după paravanul care era în faţa patului său.
Pe la amiază a
luat ceva din mâncarea pe care i-a adus-o sora Liţa, apoi s-a liniştit
din nou. În acest timp, noi - Titus, Marini şi cu mine - ne-am sfătuit
să nu-l mai lăsăm nici o clipă singur.
— Vom face toţi trei cu schimbul lângă el, începând de acum şi până mâine dimineaţă, zise Titus. Care face primul?
— Fac eu primul, răspunsei eu!
— Pe urmă mă scoli pe mine, zise Titus.
— Iar frăţia ta mă scoli pe mine, zise şi fr. Marini.
— Bine.
De
cum se apropia spre seară, mă aşezai pe scaun lângă părintele, la
măsuţa pe care scriam atunci când el îmi dicta minunatele sale scrieri.
Luai Biblia lui să citesc ceva.
Începu să se întunece afară. Era februarie, dar încă nu ninsese deloc. Era un cer moale..
Părintele deschise ochii, mă privi şi-mi zise:
— Ce faci?
— Cum vă mai simţiţi, părinte? întrebai eu. Văzându-mă foarte îngrijorat îmi zise:
—
Acum mă simt ceva mai bine După masă inima îmi este ceva mai întărită.
De fapt în mine toate mădularele mi-au fost slăbănoage. Singură inima
mi-a fost tare. Inima le-a dus pe toate. Acum şi inima mi-a slăbit.
De-abia mai poate. I-a ajuns şi ei. Slăvit să fie Domnul pentru toate.
Mi-am făcut scaunul mai aproape, zicând:
— Părinte, eu aş dori să-mi vorbiţi mereu, dar n-aş vrea să vă obosiţi. Aud bine, chiar dacă aţi vorbi mai încet.
—
De-acum mi-au mai rămas doar puţine să mai vorbesc. Tot ce aveam să
spun lumii, am spus. Mulţumesc din toată inima Domnului, Care mi-a
ajutat până aici. Pentru cine va vrea să asculte adevărul, ajunge...
S-a oprit un timp, apoi zise, clătinând din cap:
— Dar mi se pare că de acum încolo vremea Adevărului s-a cam dus.
— De ce spuneţi asta, părinte?
— Dă-mi puţin paharul cu ceai. Îmi este uscată gura! Să fii cu luare aminte la ceea ce-ţi spun.
Iarăşi stătu şi odihni un timp. Apoi începu rar:
— Pentru că odată venită lumina în lume oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele...
Glasul îi era profund profetic.
—
Dumnezeu a trimis Bisericii noastre şi poporului nostru Lucrarea Unică
şi vădit cerească a Oastei. Poporul a îmbrăţişat-o cu drag, dar
conducătorii Bisericii au respins-o de la început. Dacă vor continua să
o respingă, s-ar putea ca Dumnezeu să le-o ia, iar drept pedeapsă să
îngăduie să vină peste ei lucrări de rătăcire, de dezbinări şi de
pierzare. Fiindcă n-au primit dragostea Adevărului, Dumnezeu le poate
trimite lucrări rătăcitoare, ca să creadă minciuna toţi cei ce n-au
crezut Adevărul - şi astfel să fie osândiţi, după cum spune Sf. Apostol
Pa vel la Tesaloniceni.
Peste poporul care a respins solia
Domnului, pot veni vremi de mari necazuri şi pedepse, fiindcă este un
mare păcat a-L înfrunta pe Dumnezeu, luptând împotriva planului Său,
cum au făcut conducătorii poporului nostru, contra Oastei Domnului.
Mă
gândesc şi la fraţii noştri ostaşi, la conducătorii fraţilor - ce mare
răspundere au şi ei în faţa acestei Lucrări duhovniceşti!
Când
vedem pe ce căi întortocheate şi grele trebuie să-şi caute alţii
mântuirea sufletului lor, noi nu ştim să mulţumim lui Dumnezeu că nouă
ne-a descoperit o cale a mântuirii atât de dreaptă şi de dulce cum este
cea a Oastei Domnului... Dar dacă vreodată fraţii conducători ai Oastei
se vor dovedi nevrednici de acest mare dar, căutând spre alte căi,
atunci Domnul se poate - drept pedeapsă - să le-o ia pe aceasta şi să-i
lase apoi să bâjbâie dezbinaţi după încredinţări străine şi pe căi
rătăcitoare.
Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să
aştepte pe Biserica noastră şi pe poporul nostru în urma acestei
respingeri... Dar şi mai mult mă cutremur ce viitor poate să aştepte o
Oaste care va respinge duhul Oastei dintâi.
Parcă ne găsim în
timpul când Ierusalimul nu cunoscuse vremea cercetării lui... şi când
Mântuitorul îi profeţea nimicirea apropiată şi de neînlăturat...
...Ierusalimul
Oastei - Sibiul - face acelaşi lucru astăzi, pe care l-a făcut la
vremea sa vechiul Ierusalim, omorâtorul de prooroci şi ucigătorul cu
pietre al trimişilor lui Dumnezeu...
Tăcu. În cameră se lăsase
întunericul de mult. Stăteam aşa, neîndrăznind să întrerup cu nimic
cuvintele profetice pe care le ascultam cutremurat. Ascultam pe
întuneric...
— Aprinde lumina - îmi zise el după un timp,
încet. Şi mai dă-mi puţin ceai. Aprinsei lumina slabă de pe noptieră -
şi mă uitai la el.
Mă privea cu nişte ochi plini de ceva care era adânc şi duioşie şi milă.
Dragă
Dorz, continuă el, şoptind rar şi mişcat - după mine va veni rândul
vostru. Mie în curând nu-mi vor mai putea face nimic, dar pe voi vă vor
urmări şi vă vor prigoni fără cruţare din cetate în cetate, ca să se
împlinească tot ce este scris.
Dar voi să nu vă temeţi. Nici să
nu vă lepădaţi de Domnul şi nici de Lucrarea Oastei Lui, care de la
început a fost rânduită la suferinţă şi la necazuri, după cum a fost
Domnul nostru în lumea aceasta.
Să ştiţi că Domnul, Care a fost
cu mine, va fi şi cu voi. Acela Care ne-a dat nouă până acum atâtea
bucurii şi biruinţe în necazuri, vă va da şi vouă biruinţa, căci El
este Acelaşi şi El este veşnic Biruitor. Aduceţi-vă aminte de tot ce
v-am spus eu şi v-am scris: Cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea
credinţei noastre, la Isus Biruitorul. Cu El fiţi siguri că Lucrarea
Oastei va birui, chiar dacă noi va trebui să cădem rând pe rând... Să
muriţi crezând în biruinţa lui Isus Biruitorul, aşa cum sunt gata şi
cum am fost gata şi eu totdeauna să mor crezând în El.
Întinse mâna spre mine.. I-o luai şi mi-o apăsai pe buze, plângând, apoi o dusei sub pătură. Văzui lacrimi şi în ochii lui.
—
Să păstraţi toate învăţăturile mele întocmai cum vi le-am spus. Eu n-am
spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul şi de
Duhul Domnului. M-am străduit să vă dau nu numai Cuvântul Domnului ci
şi o pildă cum să-L urmaţi. Să călcaţi după Domnul Isus, pe urmele
mele, ca pe urmă să ne întâlnim mai fericiţi la sfârşitul luptei
noastre lângă Domnul Isus în Canaanul Său cel Ceresc. Oricât aţi avea
de suferit, să nu-L trădaţi pe Dulcele nostru Mântuitor, Isus
Biruitorul. Să nu trădaţi cauza Evangheliei şi a Bisericii noastre vii,
să nu trădaţi voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în
Cristos.
Va veni vremea când Dumnezeu şi adevărul ne vor face
dreptate şi nouă. Să aveţi neîncetat ochii mereu ţintă la Căpetenia şi
Desăvârşirea credinţei noastre, la Isus Cel Răstignit...
Tăcu
din nou. Mă miram de unde are atâta putere din cât de slăbit era.
Vedeam cât de mult se opinteşte ca să vorbească. Îmi era teamă de
efortul pe care îl făcea, dar presimţeam că sunt ultimele sale cuvinte
şi nu aş fi vrut nici să se oprească. Îl ascultam cutremurat. Totul mă
înfiora adânc...
— Ce mulţi erau cândva şi câţi s-au dus Sus
până la El. Unde sunt acum cei mari şi lăudaţi care spuneau că vor fi
statornici până la moarte? Acum au trecut şi ei în tabăra celor ce
aruncă în noi cu pietre ucigaşe. Cu mine vor sfârşi în curând... dar
dacă şi pe voi care rămâneţi vă vor omorî - s-ar putea să nu le mai fie
trimişi alţii... Să le fie daţi drept pedeapsă numai lucrători
pierzători şi lucrări pierzătoare.
Tăcu iarăşi, suspinând... După un timp urmă:
—
Dar Dumnezeu este nespus de Bun, nemărginit de Bun... El iubeşte mereu
şi nădăjduieşte mereu, chiar şi pentru cei mai împietriţi. O, cât de
nemărginit de Bun este Dumnezeu...
Apoi tăcu îndelung cu ochii închişi. Se vedea că îţi sfârşise toată puterea.
— Nu mai vreţi puţin ceai? zisei eu. Dar este prea rece. (Mă uitai spre reşoul care ardea.) Să-l încălzesc puţin?
— Nu.
— Nu încercaţi să dormiţi puţin? Aţi obosit vorbind.
Scoase din nou mâna şi făcu un semn obosit care părea a spune: De-acum am să mă tot odihnesc. Şi o întinse spre mine.
O
luai din nou între mâinile mele. Ce albă şi ce uscată este! Numai
străvezie şi osciorul subţirel şi topit... Îmi părea mai rece decât era
normal să fie.
Nu-mi mai putui stăpâni plânsul: O, mânuţa asta
sfântă şi chinuită care s-a topit ţinând în sus făclia luminând, care a
scris atâtea litere de foc şi de aur ce vor rămâne veşnic! -
Care
a ostenit şi a suferit atât de mult pentru mine şi pentru mulţi. Care a
făcut atât de mult bine mie şi altora. O, inimioara asta care bate tot
mai încet...
Şiroaie de lacrimi începură să-mi curgă pe obraji,
prelingându-se şi picurând pe marginea patului alb, jos, pe mânuţa
străvezie şi uscată... care în mâinile mele mi se păru dintr-o dată şi
mai nefiresc de rece...
Îmi apăsai din nou, încet şi moale, buzele peste ea şi apoi o dusei iarăşi sub pătura caldă.
Era târziu şi era peste tot o tăcere desăvârşită.
Respira încet şi rar. Se părea că vrea să doarmă.
Dinspre uşa lui Titus auzii un zgomot uşor. Cred că nici el nu dormea. Cred că nici Marini nu doarme.
Mă
uitai la faţa părintelui care era mai slabă şi mai uscată ca oricând.
Într-o săptămână s-a topit ca dintr-o dată. Ciudat că până azi
dimineaţa se zvârcolea de durere, iar acum ce liniştit odihneşte de
parcă n-ar avea nici un ţepuş în corpul său.
Mă uitai din nou.
Din cele două adâncimi încercănate, cei doi ochi - altădată atât de
vioi şi de bucuroşi - priveau acum cu o umbră nepământească spre
fereastră.
— Fereastra! zise el destul de tare. Dragă Dorz, deschide fereastra să vină aer proaspăt!
În
clipa aceea îmi trecu fulgerător prin minte ceea ce scrisese el undeva
despre soţia sa din clipa morţii ei - că ultimele cuvinte i-au fost
să-i deschidă fereastra şi să-i vină mult aer proaspăt.
Nu ştiu
de ce făcui dintr-o dată o legătură limpede între clipa asta şi aceea
de atunci. Între destinele unora din cei uniţi de Dumnezeu, în ultimele
lor clipe sunt atât de tainice potriviri.
Deschisei toate aripile ferestrei. Afară era nor, dar nu prea întuneric. Adia un vânt cam răcoros.
După ce aerisii puţin, strânsei iarăşi aripile ferestrei la loc, spre a nu se face frig.
Iarăşi crezui că a aţipit. Dar iarăşi deschise ochii.
— Acum, te rog, lasă-mă singur! îmi şopti stins. Vreau să rămân singur! Şi închise ochii.
Eu
stăteam încă în picioare între pat şi fereastră. Cum să-l las singur
aşa? Şi cum să nu-l las - dacă mi-a cerut asta! Stăteam nehotărât - şi
mă uitam la el. Crezui din nou că a adormit.
— Du-te şi te odihneşte şi tu. E târziu! zise el. Glasul îi era stins, dar plin de o milă stăruitoare.
— Poate mai aveţi nevoie de ceva, părinte - stăruii eu încet... Nu mi-e somn!
— Nu mai am nevoie de nimic!
— Nu vi-e frig? încercai eu, ca să am motiv să-i pipăi mâinile.
— Acum nu mi-e nimic, şopti.
Mâinile
lui mi se părură şi mai reci. Le acoperii bine cu pătura, în timp ce
ochii lui mă priveau ca de foarte departe, şoptind ca o liniştire:
— Slăvit să fie Domnul.
Nu vrui să-l mai fac să se obosească stăruind. Şoptii îndurerat şi eu:
— Slăvit să fie Domnul. Şi trecui dincolo, în camera noastră, unde era fr. Marini, îl găsii treaz şi întrebându-mă din ochi:
— Ce este?
—
Vrea neapărat să rămână singur, îi zisei încet la ureche (fiindcă fr.
Marini nu prea auzea bine). Dar e foarte, foarte slăbit. Mâinile îi
sunt foarte reci. Ce să facem oare?
— Să-l sculăm şi pe Tit, zise el.
— Mă duc să-l scol, să vedem ce să facem, zic eu. Poate trebuie să mergem după un medic.
Trecui
uşor din nou prin camera părintelui şi, pe lângă paravanul de pânză din
faţa patului său, ieşii la Titus. Nu dormea nici el. Mă întâmpină stând
în capul oaselor.
— Mâinile i-s reci, îi şoptii şi lui
îndurerat. M-a trimis să mă culc ca să rămână singur. Ce-i de făcut?
N-ar trebui să mergem după un medic?
— Am auzit totul - zise el, mai ales acum când ţi-a spus să deschizi fereastra şi să-l laşi singur.
Stătu puţin şi ascultarăm spre uşă. Eu lăsasem uşa întredeschisă. Nu se auzi nimic.
—
Vino să mergem încet lângă paravan, ca să ascultăm. Păşirăm uşor,
ascultând lângă paravanul subţire de lângă pat. Nu se auzea nici o
respiraţie!
Trecurăm de după paravan unul de-o parte, celălalt de alta a patului. Titus îi puse mâna pe frunte, apoi o duse la inimă.
— E cald, zise el, la frunte. Apoi la inimă, înspăimântat: nu mai bate! Strigarăm pe fr. Marini.
Îi strigarăm şi lui: "Părinte, părinte!"... Îi mişcarăm capul şi mâinile... Nimic.
Îi
aprinseseră o lumânare la căpătâi şi căzurăm toţi trei în genunchi
lângă patul părintelui nostru, în cea mai sfâşietoare şi îndurerata
rugăciune dintre toate rugăciunile vieţii mele.
Mă simţii ca şi
cum un puternic perete care mă apărase s-a prăbuşit dintr-o dată şi m-a
lăsat descoperit în bătaia celor mai grele şi mai ucigaşe dintre
primejdii.
Era ora unu şi jumătate din noaptea spre dimineaţa de sâmbătă, 12 februarie 1938.
Afară începu să ningă cu fulgi mari şi moi, ca un văl de înmormântare, sau ca o mângâiere...
Ce
măreţ şi ce liniştit intrase în Veşnicie acest uriaş al lui Dumnezeu,
solemn şi calm, ca o corabie care a luptat o noapte îndelungată cu
înspăimântătoarele primejdii ale unei vrăjmaşe furtuni, iar acum, în
lumina unui strălucitor răsărit de soare, intră zdrenţuită, dar
biruitoare în Portul Fericit şi Salvator.
Însă din pricină că îi eram încă atât de aproape, nu-i puteam vedea adevărata lui măreţie...
De ce oare a vrut atât de mult să rămână chiar singur în ultima lui clipă?
Nu ştiu!
Poate
pentru ca frumuseţea fericitei sale întâlniri cu Dulcele Isus, Dragul
Său Mântuitor, să-i fie deplin slobodă - iar prezenţa mea ar fi
stingherit această intimitate sfântă...
Poate pentru că mila şi iubirea noastră îi deveniseră prea grele - şi nu putea suporta durerea rămânerii noastre plângând.
Poate pentru că, trebuind să plece, prezenţa mea, iubirea noastră îl prea reţinea...
Nu ştiu!
Dar
sunt încredinţat că în clipa aceea, după sufletul lui a venit însuşi
Scumpul Mântuitor Isus. Şi că dacă n-aş fi plecat atunci de lângă el,
ochii mei L-ar fi văzut aievea şi cu adevărat.
N-am fost vrednic să-L văd.
Cele
ce s-au petrecut în vremea aceea au fost nu numai pentru mine, ci
pentru tot viitorul, ceva de o intensitate unică şi de o durată care va
depăşi mereu tot mai larg şi mai puternic orice cadru şi timp. Există
uneori nişte zile care valorează cât mii de ani, după cum există uneori
mii de ani care nu valorează cât nişte zile.
Poate că ziua de
12 februarie 1938 era o astfel de zi. Şi numai Domnul Dumnezeu Singur
ştie dacă mia de ani de dinaintea ei valora în privinţa evanghelizării
ţării noastre cât ea. Sau dacă în viitorii alţi o mie de ani se va mai
naşte în Biserica şi în ţara noastră un astfel de om şi o astfel de
Lucrare.
Ştie numai Domnul Dumnezeu dacă nu cumva acest om şi
această Lucrare au fost ultimul adevăr, ultimul profet şi ultimul har
dat poporului nostru de către mila mântuitoare a Duhului Sfânt.
Dacă nu cumva după aceasta să nu mai vină o mie de ani decât întuneric.
Fiecare
crimă aduce după săvârşirea ei o pedeapsă proporţională cu valoarea
vieţii pe care a distrus-o şi cu însemnătatea adevărului pe care l-a
zdrobit.
Crimele împotriva marilor adevăruri se ispăşesc prin
prăbuşirea în lungile nopţi ale marilor minciuni. Nopţile acestea
trebuie să fie cel puţin egale cu zilele cu epocile luminii pe care au
stins-o. Iar urmaşii care vor trebui să ispăşească crima părinţilor lor
pot fi de multe generaţii, după cum este scris: „pentru copiii copiilor
lor..." Şi după cum s-a mai întâmplat.
Fiindcă sunt unele păcate care nu se pot face decât o dată la o mie de ani.
Dar şi unele minuni tot la fel.
Slăvit să fie Domnul.
În fruntea luptei noastre
În fruntea luptei noastre
E Steagul Tău, Isus,
Mâini tot mai neînvinse
Îl ‘nalţă tot mai sus,
Vieţi tot mai viteze
Îl poartă mai cu drag...
- O, Crucea Ta, Isuse,
Slăvitul nostru Steag!
El arde-n noaptea noastră
Ca focul cel mai viu,
Să ne lumine mersul
Prin orişice pustiu,
Şi ne umbreşte dulce
Al arşiţei meleag...
- O, Crucea Ta, Isuse,
Frumosul nostru Steag!
Cu el în fruntea noastră
Înaintăm mereu
Spre Patria în care
Ne-aşteaptă Dumnezeu,
Cu el vom trece-odată
Al cerurilor Prag...
- O, Crucea Ta, Isuse,
Eternul nostru Steag!
Filter
No comments...
Write Comment
Va rugam scrieti un mesaj in legatura cu articolul.
Atacurile la persoane nu vor fi publicate.
Rugam nu folositi comentarile pentru a promova website-uri sau publicitate de orice fel.
Comentariile vor fi mai intai citite si doar apoi publicate. Va multumim pentru intelegere.
Carti on-line 
