Gândesc cu sufletul durut
La anii ce i-am risipit:
- Cât am trăit din ce-am ştiut,
Cât am ştiut din ce-am trăit?...
Prea
arareori în viaţa şi în istoria omenirii, venindu-i vremea împlinirii
unui mare adevăr şi arătându-se şi profetul trimis pentru realizarea
lui, contemporanii aceluia l-au înţeles şi l-au urmat. De cele mai
multe ori şi cei mai mulţi dintre profeţii neamurilor au trebuit să
forţeze timpul şi să-şi silească pe contemporanii lor spre a primi
binele pentru care veniseră. Iar dacă n-au putut ei să-i împingă pe
contemporanii lor înainte înspre viaţă, i-au împins aceştia pe ei spre
moarte.
Moise a fost un profet care a reuşit să însufleţească
pe contemporanii săi pentru un mare ideal. Dar Ieremia, deşi a fost un
profet tot atât de mare ca şi Moise, totuşi n-a reuşit.
Urmarea
a fost că după Moise, sute de ani poporul s-a bucurat de libertatea şi
binecuvântările ascultării şi supunerii faţă de acest trimis al lui
Dumnezeu pentru ei.
Dar după Ieremia, poporul a plătit tot cu
sute de ani - de robie şi de suferinţe - neascultarea lor arătată faţă
de profetul şi trimisul lui Dumnezeu la ei.
Bineînţeles că
atunci când Domnul Dumnezeu trimite un steag de dezrobire în vreun
popor sau în vreo generaţie. El îngrijeşte şi de un purtător vrednic al
acelui steag, precum şi de nişte vrednici însoţitori şi sprijinitori ai
acestuia, însă o mare răspundere rămâne totuşi şi în seama
contemporanilor acestui stegar, pentru sprijinul pe care trebuie să-l
dea la rândul şi la locul lor şi ei, ideii înnoitoare pe care o
reprezintă steagul şi stegarul trimis lor.
Condiţiile şi
nevoile care au cerut apariţia acestuia sunt evidente şi cunoscute, mai
mult sau mai puţin fiecărui ins, membru al acelui popor, al acelei
comunităţi, după cum robia poporului din vremea lui Moise era cunoscută
şi suportată cu greu de către fiecare dintre fiii poporului Israel.
Deci ei simţeau cu ardoare şi nevoia izbăvirii de sub ea...
Prin
urmare datoria de a se alipi de profetul trimes şi de a-l ajuta cu tot
sufletul lor pe Moise, omul lui Dumnezeu cel dovedit în stare a conduce
poporul spre dezrobire, o aveau cu toţii în aceeaşi măsură ca Moise,
trimisul providenţial ales pentru asta.
Desigur că nu toţi fiii
poporului au simţit în aceeaşi măsură dorinţa aceasta în sufletul lor,
nici n-au participat în aceeaşi măsură cu Moise la această jertfă. Dar
cea mai mare parte a conducătorilor poporului au simţit şi au
participat la fel cu el.
De aceea a şi reuşit aşa de frumos planul lui Dumnezeu cu ei.
Cu David, în vremea lui, a fost tot la fel.
Numai
David singur - fără de vitejii care l-au sprijinit cu tot sufletul lor
- şi fără devotamentul oştirii - ataşată cu toată dragostea şi
credincioşia ei faţă de el - nici chiar David, cu toată vitejia lui, nu
ar fi reuşit atât de frumos în minunatele lui izbânzi.
Şi cu toţi marii viteji ai lui Cristos a fost la fel.
La
venirea Domnului Isus ca Mântuitor pe pământ, El Însuşi a avut nevoie
de o puternică echipă de ucenici, cu care să pornească la munca şi
lupta Evangheliei. Pentru că oricât de viteaz şi de bine pregătit este
un purtător de steag, el are totdeauna nevoie de o grupă de însoţitori
hotărâţi şi curajoşi.
La îndrăzneaţa luptă pentru curăţirea
templului, când trebuiau alungaţi hoţii şi cămătarii care se
înstăpâniseră acolo, Isus mergea în fruntea unei echipe de doisprezece
sprijinitori foarte hotărâţi. În faţa atâtora, desigur că n-a mai
îndrăznit nimeni să se împotrivească. Dar dacă numai unul singur ar fi
fost, poate că totuşi altfel s-ar fi desfăşurat lucrurile.
Când
sfântul apostol Pavel a pornit la marea lucrare de cucerire a lumii
pentru Cristos şi Evanghelia Sa, a avut şi el nevoie de nişte
împreună-lucrători adânc devotaţi lui Cristos şi Cauzei Sale. Şi Harul
lui Dumnezeu i-a dăruit pe acei viteji ostaşi ai lui Isus cu care a
putut lucra şi izbuti atât de frumos apostolul Pavel.
Desigur
este un mare dar de la Dumnezeu să poţi afla nişte însoţitori
înzestraţi de Duhul Sfânt cu înţelepciune şi virtuţi sufleteşti
deosebite - şi să fie în acelaşi timp şi nişte oameni de totală
încredere şi statornicie în aceeaşi învăţătură şi credinţă. Când
sufletele lor sunt sincere şi smerite, harul lui Dumnezeu îi face
totdeauna să fie nişte binecuvântaţi biruitori.
Desigur că
totdeauna împotrivirile diavolului faţă de o lucrare a lui Dumnezeu vor
fi şi ele pe măsura importanţei acestei lucrări. Satan îşi adună
împotriva oricărei oştiri a lui Cristos cel puţin tot atâtea puteri ale
sale.
Dar în această luptă el şi-i asociază şi pe oamenii lumii
acesteia. În inimile inferioare, păcatul de orice fel totdeauna
stăpâneşte, iar cel în care stăpâneşte un păcat, devine prin înrudirea
păcatului său, un asociat al diavolului împotriva lui Cristos. Fiecare
om care trăieşte în păcat este un cap de pod pe unde Satan porneşte
totdeauna atacurile lui împotriva lui Dumnezeu.
Frumosul stegar
şi viteazul erou al Adevărului de la Oastea Domnului, odată trecut în
veşnicie, nici mort ura lor tot nu l-a iertat. N-au vrut să-i facă nici
cea mai sumară ceremonie de înmormântare, până ce mai întâi au scos de
pe cadavrul său, în a patra zi după moarte, haina sa preoţească în care
noi îl îmbrăcasem când l-am aşezat în sicriu.
Ci numai după ce
doi ciocli ai primăriei i-au sfâşiat haina cea neagră cu care era
îmbrăcat şi a rămas în cămaşa albă, abia atunci protopopul Emilian
Cioran a fost învoit de către mitropolitul răzbunător să-i poată face o
scurtă slujbă în curtea redacţiei şi să tragă clopotul catedralei o
singură dată pentru el.
Aşa s-a răzbunat şi pe cadavrul său, mânia neiertătoare a răzbunătorului mitropolit. Oricât i se ceruse iertare, el n-a iertat.
Acum îşi primeşte şi el undeva răsplata faptelor sale.
După
ce a terminat cu părintele Iosif - nemaiavând ce-i face, după cum el
însuşi ne profeţise în ultimele lui cuvinte - toată mânia loviturilor
celui ce nu cunoştea iertarea, s-a abătut asupra noastră, slabii,
puţinii şi neputincioşii urmaşi ai părintelui martirizat.
Doar
patru săptămâni am mai putut apărea cu gazeta Glasul Dreptăţii, după
înmormântarea părintelui - şi sabia ucigaşă dirijată dintre zidurile
mitropoliei a tăiat dintr-o dată şi capul Glasului Dreptăţii - al
acestui ales profet curajos şi supărător.
Cu toate că
directorul Stoichiţă avea şi el destule relaţii printre înălţimile din
Bucureşti, răzbunătorul era dezlănţuit şi nu cruţa nici un mijloc spre
a-şi umple măsura nedreptăţilor sale. Şi nimeni nu-l întrecea nici în
răutate nici în viclenie, când era vorba de astfel de abuzuri. De fapt
numai într-o vreme când domneşte undeva silnicia şi corupţia, se pot
săvârşi astfel de crime. Fiindcă atunci de sus şi până jos, nu se
găseşte nimeni căruia să-i fie frică de Dumnezeu ori de Lege şi nici
ruşine de oameni, ca să aibă respect pentru adevăr şi curaj pentru
dreptate.
Când directorul Stoichiţă ne-a arătat ordinul Cenzurii de sistare a gazetei ne-a spus cu neputincioasă revoltă:
—
Mitropolitului i-a reuşit încă o crimă... Nimeni nu mai are tăria să-i
reziste nicăieri. Tipografia va cădea şi ea în mâinile lui. Nu mai
puteţi face nimic. Toate merg din rău în mai rău şi Singur Dumnezeu mai
ştie unde se va ajunge. Deocamdată aceasta este situaţia şi noi nu mai
putem face nimic.
I-am mulţumit adânc recunoscători acestui nou
Cirinean care - ca şi Octavian Metea, cu Ecoul - pusese şi el umărul la
o parte de drum sub crucea calvarului nostru, tocmai în momentul când
era cea mai mare nevoie.
Slăvit să fie Domnul, Care ne-a dăruit
această foaie tocmai atunci când era cel mai necesar. Am avut astfel
prin ce să comunicăm cu fraţii şi să consemnăm toată desfăşurarea
acelor zguduitoare şi înseninate întâmplări. Dumnezeul răsplătirilor
nu-l va uita nici pe el, cum nu-i va uita nici pe ceilalţi de dinainte
sau de după - care au mai ajutat în vreun fel această Lucrare a
Evangheliei Sale şi a Numelui Său, atât de încercată în toate felurile
chiar de la începuturile ei. Şi noi le vom fi totdeauna recunoscători.
Din
toate părţile ţării soseau iarăşi scrisori de protest şi cereri să
facem din nou tot ce putem pentru a nu înceta alimentarea poporului cu
hrana Cuvântului Sfânt.
Am alcătuit iarăşi listele de
subscripţii - ca şi în urmă pentru Isus Biruitorul - şi le-am trimis
prin ţară şi în străinătate pentru ca fraţii şi cititorii să le semneze
şi să le trimită la Guvernul din Bucureşti pentru eliberarea apariţiei
publicaţiilor Oastei.
S-au strâns mii de semnături şi s-au
trimis multe dosare cu cererile acestea la Bucureşti; în zadar însă. Ce
scrisese Pilat, scris rămânea. Nimeni nu mai revenea ca să schimbe
nimic. S-au mai păstrat încă multă vreme pe undeva o parte din aceste
dosare cu listele de subscripţii de atunci.
Rămaşi fără nici un mijloc de existenţă şi de rezistenţă în Sibiu, eu şi fr. Marini ne-am zis într-o zi:
—
Noi doi aici nu mai putem face absolut nimic. Mitropolitul, prin Vonica
face tot felul de presiuni pentru intimidarea şi coruperea noastră,
spre a lichida definitiv orice continuare a lucrului Oastei.
Fraţii ne cer hrană tipărită, iar Cenzura ne urmăreşte şi împiedică tot ce am putea face.
Viorel şi Titus se ascund de noi şi fac tot felul de fapte slabe, compromiţând numele Oastei şi al părintelui.
Dacă
mai rămânem aici nu numai că nu putem face nimic, dar ne punem în
primejdia de a fi învinuiţi şi noi de cine ştie ce fapte ale lor. Mai
bine să încercăm în altă parte, un mijloc prin care să putem apărea
undeva cu o publicaţie pentru fraţii şi cititorii noştri.
Atunci eu am plecat spre Beiuş.
După plecarea mea din Sibiu, fr. Marini a plecat şi el acasă la ai lui, în Săsciori.
De
acasă fiecare mergeam în misiuni printre fraţi şi ne preocupam de o
nouă gazetă. Contactul personal pe teren cu cititorii noştri, era un
mijloc fericit pentru mai adânca apropiere şi cunoaştere între noi.
Până acum prea puţin putusem face misiune personală prin ţară, pentru
că tot timpul eram solicitaţi de lucrul la redacţie. Acum, nemaiavând
cuvântul scris, îl foloseam pe cel vorbit, pe care încă Cenzura nu ni-l
putea opri. Aceste prilejuri erau o mare mângâiere şi bucurie pentru
noi toţi, fiindcă cei mai mulţi dintre cititorii şi fraţii noştri nu ne
văzuseră încă faţa niciodată.
În vara anului 1938 am încercat
şi am găsit eu întâi la Oradea posibilitatea unei publicaţii. Era acolo
un ziar, Gazeta de Vest, pe al cărei director, George A. Petre, îl
cunoşteam. Am convenit cu el să ne acorde tipărirea la ziarul său a
unui supliment duminical sub titlul Ogorul Domnului - iar noi în schimb
îi ofeream miile noastre de adrese, precum şi o sumă pentru achitarea
costului acestui supliment.
Bucuros atât pentru publicitatea pe
care şi-o făcea în felul acesta în ţară şi în lume, precum şi de
ajutorul material oferit de noi, George A. Petre s-a învoit şi astfel
am început colaborarea.
Eu lucram zilnic partea noastră în birourile ziarului său de la Oradea atât cu redacţia, cât şi cu administraţia.
Au
apărut astfel trei numere pentru trei duminici, dar al patrulea n-a mai
apărut nici din Ogorul Domnului. George A. Petre fiind şi el cleric, a
fost chemat şi mustrat drastic la Episcopie, punându-i-se în vedere să
sisteze imediat suplimentul duminical pentru noi.
Şi astfel s-a mai adăugat o cruce în cimitirul profeţilor cu glas supărător pentru Irod.
În
timpul lucrului la Oradea, ne-am făcut totuşi un prieten, pe directorul
întreprinderii Grafica, cea mai mare tipografie de acolo. Cu el am
continuat apoi tipărirea mai multor cărţi, calendare şi broşuri cu care
am umplut o vreme iarăşi golul cerinţelor frăţeşti. Astfel au apărut
atunci două ediţii din cartea de cântări, una cu note, una fără, apoi
mai multe cărţi de poezii şi meditaţii de ale noastre, precum şi de ale
altor fraţi ca Eftimiu Florea, Ion Tudusciuc, Ion Capătă, Simion
Paraschiv şi alţii.
Între timp, căutând mereu, am găsit la Cluj
pe părintele Vasile Chindriş, un preot călugăr greco-catolic, care avea
la parohia Iris o mică tipografie, precum şi autorizaţia unei gazete,
Viaţa Creştină, pe care o scotea din când în când într-un format şi un
tiraj foarte mic. El nu prea avea nici darul scrisului şi nici
cititori. Dar avea foarte multă voinţă şi dorinţă de a lucra ceva
pentru Domnul.
Acest preot foarte zelos şi întreprinzător a
fost foarte bucuros când i-am propus o colaborare. El avea tipografie
şi autorizaţie, dar n-avea cititori, iar noi aveam ce îi lipsea lui,
aşa că repede am convenit să începem să lucrăm noi sub autorizaţia lui,
gazeta pentru fraţii noştri.
În felul acesta noi aveam acum un
avantaj pe care nu-l avusesem mai înainte. Preotul Chindriş făcând
parte dintr-un alt cult creştin, mitropolitul ortodox nu-l mai putea
urmări. Suporterii săi greco-catolici aveau oameni până sus în Guvern -
şi la caz de nevoie nu era uşor de luptat cu ei. În afară de asta, el
nu mai era sub îndrumarea lui Bălan.
Preotul Chindriş din
colaborarea cu noi avea un avantaj şi mai mare, întâi material, apoi
moral, fiindcă întreprinderea lui mergea din plin. Era adevărat că
tipografia lui era doar o maşină veche, acţionată manual de o roată
mare la care învârtea uriaşul Ion, servitorul parohiei, ca un adevărat
motor.
La caz de nevoie însuşi părintele Chindriş învârtea cu succes, fiind şi el destul de puternic şi tânăr pe atunci.
În
Ardeal era ştiut că pe atunci aproape jumătate de populaţie era de
confesiune greco-catolică, iar Lucrarea Oastei Domnului încă de la
început s-a răspândit într-o mare măsură şi printre credincioşii
acestei confesiuni. Părintele Iosif i-a îmbrăţişat cu mare dragoste şi
pe fraţii greco-catolici, simţind de la început că mesajul Oastei
Domnului, fiind adresat întregului nostru popor, undeva în final prin
această Lucrare evanghelică s-ar fi realizat în chipul cel mai fericit
şi reunificarea adevărată a celor două confesiuni româneşti.
Deci de la început s-a făcut o puternică sudură sufletească între toţi membrii Oastei din ambele confesiuni.
Superiorii
confesiunii greco-catolice de la Blaj, care se ridicaseră în primii ani
contra Oastei Domnului, socotind-o şi pe aceasta ca pe un nou
instrument al rivalilor lor ortodocşi de la Sibiu, cu care erau în
nesfârşite lupte şi certuri, văzând noul curs evanghelic pe care i-l da
Oastei părintele Trifa, ei şi-au schimbat întreg acel fel rău şi
bănuitor de vedere, începând acum să vadă chiar cu simpatie lupta
părintelui Iosif, care detesta orice confesionalism - şi n-au mai
împiedecat cu nimic înrolarea credincioşilor lor în Oastea Domnului.
Ci, dimpotrivă, au binecuvântat-o.
Cu timpul, întreagă
atmosfera din confesiunea greco-catolică devenise chiar favorabilă
Oastei Domnului, întrucât între conducătorii lor spirituali erau mulţi
oameni luminaţi, de o mare corectitudine şi valoare morală - care
vedeau în perspectivă marele rost al acestei cereşti Lucrări în
mântuirea şi luminarea întregului nostru popor.
Unul dintre
aceştia, Dumitru Neda, profesor, consilier mitropolitan şi redactorul
organului oficial al Blajului, Unirea, fusese chiar delegat al
Bisericii Greco-Catolice, să aducă salutul lor la sicriul părintelui
Iosif, considerat şi de către ei ca un mare sol al lui Cristos în
poporul şi în credinţa noastră. El l-a sărutat atunci pe frunte şi a
rostit cu ochii plini de lacrimi unul dintre cele mai frumoase şi
înălţătoare cuvinte şi cea mai mişcătoare apreciere pentru munca şi
jertfa lui.
Ce contrast uriaş între felul cum s-au comportat
faţă de acest mare profet al lui Dumnezeu una şi cum cealaltă dintre
aceste două confesiuni! Ce frumos s-a comportat cea considerată străină
- şi ce urât cea care profitase de toată avuţia lui sufletească şi de
cea pământească!
În aceste condiţii am început lucrul la Cluj
în toamna anului 1939. Foaia Viaţa Creştină apărea săptămânal în 4-6 şi
chiar 8 pagini mari. De sărbători chiar şi 10-12 pagini. Se mai
angajară lucrători la tipografie şi încă un ajutor lui Ion cel care
învârtea roata tipografiei. Întreagă familia preotului Chindriş avea
acum de lucru.
Noi - fratele Marini şi eu - ne aşezasem cu
chirie într-o casă de pe strada Războieni nr. 12, nu departe de
biserica Iris şi de tipografia părintelui Chindriş.
Îndată ce
foaia începu să apară cu regularitate, fraţii prinseră încredere şi
avânt, iar legătura noastră se refăcu deplin. Începurăm iarăşi să
primim zilnic zeci de scrisori cu veşti despre mersul lucrului sfânt,
cu invitaţii la adunări, la nunţi, la consfătuiri frăţeşti în toată
ţara, pentru rezolvarea feluritelor probleme în marea noastră familie
duhovnicească.
Noi ne organizasem munca în aşa fel încât să
putem face faţă la toate, atât aici la redacţie cât şi la misiune prin
ţară. Aceste treburi le împlineam la început mai greu, până ce am putut
pune lucrurile la punct în ceea ce privea mersul redacţiei.
După
aceea începusem să putem face faţă la redacţie unul singur. Celălalt
putea fi liber pentru partea cealaltă a misiunii prin ţară printre
fraţi, unde era atâta nevoie şi atâtea cerinţe, pentru reorganizarea şi
îmbărbătarea Lucrării Domnului.
Am convenit să facem cu rândul
aceste două lucrări. Când eram eu la redacţie, pleca fr. Marini în
misiune. Când venea el, plecam eu.
Toate acestea ne costau şi
aici multe cheltuieli, cum ne costaseră şi la Sibiu. Împreună cu
plătitorii buni prin care se susţinea lucrarea, veniseră şi plătitorii
răi care ne creau aceleaşi neajunsuri. Dar eram fericiţi că totuşi
puteam respira şi că puteam atâta cât să acoperim treburile imediate
ale lucrului. Salariu n-am putut să încasăm nici aici, cum nu putusem
nici la Sibiu. Nici nu ne mai gândeam la partea asta.
Ocazional
ne vizitau zilnic mulţi fraţi şi colaboratori din ţară şi încăperea
redacţiei noastre era mereu plină de fraţi şi surori, cu care petreceam
fericite clipe de rugăciune şi consfătuiri. Uneori acestea deveneau
frumoase şi fericite adunări frăţeşti, mai ales cu tineretul din loc
sau împrejurimi. Una dintre grijile deosebite pe care le aveam fiind
chemarea şi încadrarea tineretului în toate muncile Domnului. Tot
sufletul meu era înflăcărat de dorinţa de a atrage pe cât mai mulţi
tineri mai ales în munca scrisului sfânt. Ştiam câtă însemnătate are
cuvântul scris şi vedeam ce puţini scriitori şi poeţi credincioşi avem.
Călăuzit de gândul acesta, publicam în gazetă sute de poezii pe
care le primeam din ţară, pe cele mai multe refăcându-le aproape
complet, în scopul de a-i încuraja pe toţi să scrie, în speranţa că
poate câţiva dintre ei se vor alege şi se vor impune ca excepţii şi
talente. Au şi fost unii, într-adevăr, care s-au ales, dar nici unul
n-a devenit până la urmă ceea ce speram.
Îmi amintesc bine că
în luna august 1939 eram eu de rând la redacţie; fratele Marini plecase
pe câteva săptămâni în misiune prin Basarabia, pe la Orhei, unde erau
atunci părintele Vladimir şi fratele Romaneco - doi harnici ostenitori
ai Domnului care îl invitaseră pentru lucru şi pentru un timp de odihnă
acolo.
Fratele Romaneco avea un conac şi o moşie frumoasă la
Voinova, iar în jurul lui erau nişte sate cu mulţi fraţi. Luna aceea a
fost ultima, pentru că peste câteva zile fratele Romaneco a trecut pe
neaşteptate în veşnicie, apoi a început războiul pustiitor care a frânt
multe gânduri frumoase, pe totdeauna.
Printre scrisorile pe
care le-am primit în una din acele zile, îmi amintesc de o scrisoare
care venea din partea unui tinerel, copil de trupă la muzica unui
regiment din oraşul Sfântul Gheorghe, jud. Ciuc. Textul scrisorii îl
reproduc aici, pentru că acest tinerel ne va da multe speranţe, dar ne
va face şi mai multe necazuri:
"Mă numesc
Moldoveanu Nicolae - scria el - în vârstă de 17 ani, orfan de tată,
născut în comuna Movileni, jud. Tecuci şi sunt copil de trupă la o
muzică militară din oraşul Sfântul Gheorghe, jud. Ciuc. Doresc foarte
mult să citesc gazeta Dvs. pe care am văzut-o la cineva în comuna mea
când am fost în concediu acasă. Dar eu nu am bani ca să plătesc
abonamentul, însă voi vinde suplimentul de lapte pe care îl primesc
aici şi voi achita preţul gazetei. Deci rog să-mi trimiteţi şi mie
foaia Dvs."
Mi-a tresărit înduioşată inima la cele
citite, gândindu-mă cât doream şi eu în urmă cu zece ani şi cât aş fi
dat şi eu ca să pot primi o astfel de gazetă. M-am gândit că poate din
acest tinerel va ieşi un om de mare folos pentru Lucrarea Domnului şi
i-am scris de îndată chiar atunci:
"Dragă frate
Niculiţă, am primit scrisoarea ta şi îţi vom îndeplini îndată dorinţa
ta. Te rog să nu-ţi vinzi mâncarea ta, ci fii liniştit, căci de aici eu
îţi voi trimite săptămânal din fiecare număr de foaie câte cinci
exemplare gratuit ca să ai şi să mai dai şi la acei dintre colegii tăi
care vor dori să o citească. Scrie-ne dacă vei primi foaia şi dacă mai
ai vreo nevoie pe care ţi-am putea-o îndeplini..."
Şi am semnat scrisoarea cu numele meu şi adresa redacţiei.
A răspuns îndată foarte fericit şi recunoscător.
Pe
urmă a avut nevoie imediat de toate cărţile noastre, apoi de altele şi
altele. Mi-a tot scris, iar eu i-am tot răspuns tot anul acela.
De Crăciun îmi amintesc că-mi scria dorinţa lui să vină o dată la Cluj că n-a fost niciodată şi doreşte să ne vadă.
Va primi permisie până la Anul Nou. Să-i scriu dacă poate să ne afle.
I-am
scris să vină. Şi îndată după Crăciun am văzut intrând, într-o zi, în
redacţie, un tinerel subţire şi năltuţ, îmbrăcat în haine militare şi
cu o trompetă sub braţ.
A salutat respectuos şi stătea în picioare la uşă, timid şi cu şapca în mână.
—
Tu eşti Niculiţă Moldoveanu, am sărit eu bucuros, văzând încurcătura
lui? Vino mai aproape şi fii mai curajos. Apoi, arătându-l fratelui
Marini i-am zis: acesta este tânărul de care ţi-am spus.
Iar lui i-am zis:
—
Hai, dă mâna cu fratele Marini, să te cunoască şi el. Acum vei rămâne
la noi, iar mâine vom merge cu toţii la nişte adunări frăţeşti pe aici,
nu departe: la Ciubanca, Ciubăncuţa şi poate şi în alte părţi.
Îmi
amintesc că a plecat cu noi la adunările de care vorbeam. Dar încă de
la plecare, am avut cu el un necaz. El ne-a spus să nu-i scoatem bilet
de tren, fiindcă el era militar, are bilet de voie şi nu plăteşte
trenul. Dar îndată după pornirea trenului, conductorul voia să-l dea
jos, fiindcă biletul lui de voie nu era valabil pe ruta asta. A trebuit
să plătesc pentru el o amendă în tren.
După două zile, la întoarcere, veneam pe jos şi era noapte.
Treceam
tocmai prin satul Olpret şi mergeam cu grijă, pentru că acolo jandarmul
ne pândea să ne facă rău. Mergând, fratele Marini era înainte cu încă
cineva, iar Niculiţă în urmă cu mine. Îmi amintesc că tot provoca la
discuţii despre Împărăţia de o mie de ani, despre rai, despre iad,
despre suflet... toate întrebări puse nu ca să afle, ci ca să afirme.
Am înţeles îndată şi supărat că lucrurile astea erau nu numai citite de
el prin cărţile mileniste, ci chiar şi pătrunseră în inima lui.
Argumentele
pentru ele vedeam nu numai că le cunoaşte bine, dar ştie să le şi
folosească chiar pe un oarecare ton de contrazicere.
După ce un
timp destul de lung am căutat cu răbdare şi cu dragoste să-l conving,
iar el tot nu se da bătut, i-am zis o dată supărat, retezându-i-o
scurt:
— Auzi, Niculiţă, tu lasă rătăcirile astea cui n-are
altceva mai bun de făcut şi ocupă-te de cântare. Cântarea este chemarea
ta. Iar dacă nu înţelegi, să ştii că mă supăr pe tine.
Am avut
o clipă impresia izbitoare că acest copil este un suflet nesincer,
stăpânit de un duh străin. Am avut chiar îndemnul să mă scap de el
chiar mâine, trimiţându-l la locul lui, de unde venise, şi să-l las
acolo în pace pentru totdeauna...
El, presimţind probabil că va
urma ruperea noastră, văzând că m-am supărat, s-a prefăcut că îi pare
rău şi pe urmă n-a mai deschis vorba asta deloc, ca să-mi lase impresia
că l-am convins.
Un foarte înseninat învăţământ ar fi trebuit
să trag eu încă de atunci - şi anume: întâi că nu trebuia să-mi pun cu
atâta grabă mâinile peste nimeni, iar în al doilea rând că nu trebuie
să neglijez prima impresie, prima înştiinţare pe care mi-o făcusem în
inima mea despre acest suflet de om.
În Sfânta Evanghelie se
spune cum Mântuitorul a respins odată pe nişte oameni pentru că prima
Lui impresie despre ei (din felul cum i-a văzut venind la El) era că ei
sunt nesinceri şi nu vin din convingere şi din dragoste, ci vin din
anumite interese fireşti (Luca 9:57-62).
O, dacă am asculta şi
noi mai cu multă grijă de inima noastră, când Duhul Sfânt din ea ne
înştiinţează despre anumiţi oameni şi anumite adevăruri cu care ne
întâlnim!
Când am ascultat de primul meu îndemn venit din
inimă, de înştiinţarea primei impresii despre un om sau despre o
lucrare - nu m-am înşelat niciodată.
Dar când am ascultat de
celelalte îndemnuri care au venit apoi îndată să justifice, să
lămurească, să argumenteze - atunci totdeauna m-am înşelat.
Cu
privire la lucruri te convingi mai repede, fiindcă ele n-au cuvântul cu
care să te mintă, ca oamenii. Dar cu privire la oameni trebuiesc uneori
treizeci de ani până te încredinţezi că într-adevăr cel cu care ai
întins pâinea ta atâţia ani în acelaşi blid, era de fapt un vânzător şi
un vrăjmaş, nu un frate.
Sfătuiesc deci pe toţi cei care vor
mai vrea să înveţe ceva din tot ce am păţit eu, să ia bine seama la
toate aceste amare experienţe.
Nu vă puneţi mâinile cu grabă
peste nimeni! Când Sfântul Pavel spune asta lui Timotei, cred că şi el
fusese ars destul de usturător de mulţi... Nu toţi cei care vin în
mreaja Evangheliei sunt peşti nevinovaţi - mulţi sunt şerpi veninoşi.
Nu
credeţi chiar toate văicărelile celor care se prea tânguiesc, nici
dragostea celor care vă prea laudă, nici râvna şi prietenia celor care
se arată prea zeloşi pentru voi şi pentru Domnul. Aceştia adesea sunt
vicleni.
Ţineţi seama bine de prima impresie şi ascultaţi cu atenţie de înştiinţarea inimii, când vă întâlniţi cu cineva.
Şi când vi se înfăţişează ceva.
Fiindcă lumina şi îndemnul care vă vine prima dată în inimă, sunt totdeauna de la Dumnezeu... Eu aşa le-am aflat.
Când asculţi de primul îndemn nu te înşeli niciodată.
Dar când n-am ascultat de acestea, eu am avut să mă căiesc adeseori amar.
Unii
- fiindcă nu ascultă de prima impresie - când vine o a doua stau la
îndoială. Apoi trag la sorţi, târguindu-se cu încredinţările lor.
Nimic bun nu iese nici din asta. Sorţul niciodată n-a lămurit bine nimic, ci numai a încurcat şi mai rău adeseori.
Dacă
umbli prin credinţă, cu un cuget curat, fiind atent şi ascultător la
înştiinţările Duhului - atunci nu vei avea nevoie niciodată să tragi
nehotărât la sorţi. Duhul te va încredinţa limpede ce ai de făcut.
Când ai mereu nevoie să tragi la sorţi, asta înseamnă că n-ai niciodată o încredinţare adevărată, ci eşti un om nehotărât.
Când
ai o adevărată încredere în Dumnezeu, nu mai ai nici nevoie şi nici
voie niciodată de tragerea la sorţ, care este un obicei al celor puţin
credincioşi (Iacov 1:22-25).
Când asculţi de primul îndemn, n-o să mai faci nici experienţe amare urmate apoi de zadarnice păreri de rău.
Slăvit să fie Domnul.
Să nu-ţi uiţi legământul!
Să nu-ţi uiţi legământul, să nu ţi-l uiţi - îţi spun,
Că-ai să-l regreţi odată plângând ca un nebun
Şi-ai să străbaţi pustiuri topindu-ţi ochii goi;
Dar dragostea zdrobită în veci n-o-nvii ‘napoi.
Să nu-ţi uiţi datoria spre Sfântul Dumnezeu,
Că nu-i o altă vină s-o ispăşeşti mai greu
Şi-ai să boceşti odată cu sufletul arzând;
Dar vremea ta trecută n-o mai întorci nicicând.
Să nu-ţi uiţi aşteptarea acelor ce te plâng,
Că ai s-o simţi ca jarul arzându-ţi sânul stâng
Şi-ai ocoli pământul să poţi mai da de-acel
Ce ţi-ar ierta păcatul, să poţi scăpa de el.
Să nu uiţi niciodată ce-i unic şi divin,
Că toată viaţa-n urmă ţi-o vei ‘neca-n venin,
Dorindu-ţi orice moarte, pe zi de mii de ori –
Nici suportând viaţa - şi nici putând să mori.
...Ci ţine-ţi legământul şi dragostea frumos;
Aşa să mergi cu ele în faţa lui Cristos.
Când mulţi se duc la iadul amarelor mustrări,
Tu ‘nalţă-ţi legământul spre veşnice cântări.
Filter
No comments...
Write Comment
Va rugam scrieti un mesaj in legatura cu articolul.
Atacurile la persoane nu vor fi publicate.
Rugam nu folositi comentarile pentru a promova website-uri sau publicitate de orice fel.
Comentariile vor fi mai intai citite si doar apoi publicate. Va multumim pentru intelegere.
Carti on-line 
