Cum strânge rădăcina piatra pe vârful bântuit de vânt,
Aşa mă strâng de Tine, Doamne, aici în locul unde sunt,
Cu toate fibrele fiinţei, întinse, încordat mă ţin,
Să nu mă smulgă să mă ducă rafalele de vânt hain;
Să-mi sângere, să-mi crape faţa, să mă întindă să scrâşnesc,
- Dar să mă ţin, să nu mă smulgă
Acest vrăjmaş de vânt câinesc...
De-a
lungul anilor de război, stăpânirea ţării înăsprea din ce în ce tot mai
mult măsurile împotriva credincioşilor adevăraţi, urmărind adunările şi
activitatea lor cu tot mai multă vrăjmăşie împotriva lui Cristos. Rând
pe rând tot mai mulţi fraţi şi surori găsiţi în adunări, erau pârâţi de
preoţi sau de alţi slujbaşi - şi luaţi de către jandarmi sau poliţişti
care îi băteau, îi amendau ori îi trimiteau în judecata Curţii
Marţiale...
Mulţi fraţi şi surori, chiar mame cu copii au avut multe de suferit în anii aceia crânceni, din toate părţile ţării.
Eram
încă pe front, nu mult după întâmplarea mea cu "Păcatele Evreilor",
când am aflat că fr. Marini, fiind în misiune prin judeţele Moldovei, a
fost găsit pe la nişte adunări şi arestat de jandarmi în mai multe
rânduri. În satul Nămoloasa, după ce fusese luat la postul de jandarmi
şi anchetat cu brutalitate, şeful postului voia să-l trimită sub
escortă pe jos până la Tribunalul Judeţean, cale de multe zeci de km.
Şi numai cu mare greutate l-a salvat o soră învăţătoare din localitate,
punându-se cu garanţie şi zălog pe ea însăşi în locul lui.
Sosit
din nou în altă adunare cu fraţii din Comăneşti, a fost arestat
împreună cu alţi fraţi şi surori şi trimişi în judecata Curţii Marţiale
care i-a condamnat la 6 luni închisoare şi o mare amendă în bani. Era
încă în închisoare când eu am fost demobilizat. Am fost la el şi la
fratele cu care mai era închis, vizitându-i în închisoare.
Lucrau
undeva la o cancelarie, fiind scutiţi de alte munci, din cauza bolii
lor. Acolo s-au putut împrieteni într-un fel cu administratorul
închisorii, prin care am obţinut permisiunea directorului să ducă la
închisoare cărţi religioase pentru deţinuţi.
Mi-au comunicat
aprobarea direcţiunii şi, îndată după ajungerea mea acasă, am trimis
prin poştă pe adresa Penitenciarului câteva pachete cu cărţi, reviste
şi Biblii.
Într-o vreme apărea la Bucureşti, editată de
Direcţia Penitenciarelor, o revistă lunară cu un conţinut foarte bogat
moralizator şi educativ pentru deţinuţi, la care colaborasem şi noi
înainte. Ne-am bucurat că puteam face ceva pentru cei aflaţi acolo în
nenorocire şi am mai făcut astfel de încercări, trimiţând gratuit cărţi
religioase şi Biblii şi la alte Penitenciare din ţară. Unele le-au
primit şi ne-au răspuns cu mulţumiri. Altele le-au respins. Cred însă
că au fost multe suflete care au aflat pe Domnul şi în urma acestor
seminţe aruncate acolo.
În toată ţara continuau totuşi
adunările, cu toate că gazetele mitropoliei nu încetau săptămână de
săptămână să ne împroaşte cu tot felul de învinuiri şi de batjocuri,
aţâţând împotriva noastră pe toţi slujbaşii atât ai Bisericii, cât şi
ai Statului. Nimeni nu ne mai spunea "ostaşi ai Domnului", ci numai
eretici, schismatici, sectari, trifişti - şi tot felul de numiri
batjocoritoare. Eram daţi spre urmărire prin ordine circulare de către
poliţie şi jandarmi, care trebuiau să ne împiedice şi să ne pedepsească
oriunde am fi găsiţi. Eu şi fr. Marini eram amintiţi cu numele, iar
cărţile şi revistele noastre la fel. Cenzura trebuia să împiedice orice
tipăritură în care ar fi apărut numele nostru.
Astfel fu oprită
şi revista Familia creştină, după aproape trei ani de apariţie, într-o
perioadă din cele mai grele. Făcuse şi ea o lucrare frumoasă şi umpluse
cu cinste un gol în anii aceia de mari necazuri atât pentru poporul
nostru cât şi pentru Lucrarea Domnului.
Războiul ceruse o mare
parte de jertfe şi din vieţile fraţilor noştri din Oastea Domnului. Un
mare număr dintre cei mai buni fraţi şi luptători ai Domnului Isus au
rămas morţi pe câmpurile de luptă sau în prizonierat. Suflete alese de
fraţi neuitaţi au trecut la Domnul în împrejurările acelea, cei mai
mulţi murind în timp ce căutau să salveze pe alţii.
Adunările
frăţeşti au avut de asemenea foarte mult de suferit, mulţi fraţi
rămânând în teritoriile ocupate ale Basarabiei, ale Bucovinei de Nord,
ale Ardealului de Nord - şi chiar ale Caliacrei şi Durostorului din
sudul Dobrogei.
În afară de asta, prigoanele clerului şi ale
regimului au făcut mari spărturi. Unii fraţi s-au mutat prin alte părţi
ca să scape de prigoană. Alţii au trecut pe la alte crezuri, iar alţii
s-au lăsat de adunare, întorcându-se în lume, de unde îi izbăvise
cândva mila lui Dumnezeu.
În vara aceluiaşi an 1943, m-am
angajat funcţionar la notariatul comunal din Mizieş, făcând zilnic
naveta pe jos, cei cinci km dus şi întors de acasă până b serviciu.
N-am făcut însă nici măcar un an de serviciu, fiindcă atât din cauza
bolii care îmi reizbucnise, cât şi din cauza unor împotriviri ale celor
ce nu-mi puteau suferi nici credinţa şi nici numele acolo - a trebuit
să plec.
A fost totuşi un bine că am lucrat o vreme acolo,
fiindcă în această ultimă parte a războiului, regimul care domnea în
ţară înăsprise măsurile nimicitoare împotriva evreilor. Din toate
ţările ocupate de Hitler erau duşi spre lagărele de exterminare
convoaie de trenuri ale morţii cu sute de mii de evrei, pentru a fii
nimiciţi.
În ţară la noi evreii erau strânşi în tabere de muncă
şi siliţi să muncească sub pază în diferite părţi. Se formau
detaşamente din cei mai apţi de muncă şi se vorbea că vor fi duşi chiar
cine ştie unde. Într-o zi fraţii evrei din Bucureşti şi fr. Wurmbrandt
mi-au transmis prin cineva un apel stăruitor să le fac rost de nişte
imprimate de Buletin de Identitate, semnate şi ştampilate în alb, spre
a-şi putea astfel completa acte cu care să scape de sub măsurile
prigonitorilor lor.
Le-am procurat şi le-am dus eu însumi treizeci de astfel de acte, dându-le lui Wurmbrandt pentru a le folosi cum vor crede ei.
Într-adevăr un număr dintre ei n-au avut de întâmpinat un timp nici un fel de necaz.
Domnul m-a scăpat şi pe mine, fiindcă nu s-a aflat niciodată de fapta mea.
După
oprirea revistei Familia Creştină, s-a făcut iarăşi un gol dureros
între noi şi fraţii din ţară, dureros acum cu atât mai mult cu cât
stările din ţară erau nespus mai grele ca oricând: populaţia răvăşită
de război, iar rândurile fraţilor lucrători împuţinate de morţile de pe
front, de plecările din frică, de lepădările de credinţă.
Adunările se împuţinaseră şi ele mult din cauza prigoanei clerului.
Drept
răzbunare unii dintre cei ce suferiseră, treceau la alte confesiuni.
Răbdarea multora se sfârşise şi n-au mai putut birui ispita asta cu
două feţe: o faţă prigoana dinăuntrul Bisericii şi cealaltă faţă
ademenirile din afara ei.
Mitropolitul Bălan şi colaboratorii lui, îşi desăvârşeau opera lor distructivă, dărâmând fără cruţare şi fără discernământ.
Nu
era slujbă din duminică sau sărbătoare în care mai toţi preoţii din
parohii să nu-i denunţe la predică pe ostaşii Domnului ca pe nişte
sectari primejdioşi de care lumea trebuie să se ferească. Fraţii şi
surorile care toţi erau prezenţi mereu în biserică stăteau liniştiţi şi
cu capul plecat rugându-se pentru cei ce îi vorbeau de rău.
În
cele mai multe cazuri oamenii străini de Oaste, care erau de faţă, le
luau apărarea revoltaţi împotriva minciunilor şi învinuirilor scornite
împotriva Ostaşilor Domnului.
În aceste condiţii activitatea
noastră misionară era tot mai îngreunată. Fronturile se apropiau de
ţara noastră, lipsurile de tot felul, primejdiile călătoriilor,
restricţiile adunărilor şi asprimea măsurilor luate împotriva noastră
făceau cu neputinţă orice mişcare şi orice legătură între unii şi
alţii.
Cenzura ne împiedeca orice tipăritură şi în felul acesta
au trecut anii până la terminarea războiului... şi încă mult timp după
aceasta când piedicile de tot felul rămase după război apăsau asupra
tuturor.
Singurul lucru pe care îl puteam face în acest răstimp erau misiunile restrânse prin apropiere.
După
ce frontul a trecut peste ţara noastră către Apus, iar stăpânirea
chinuitoare din timpul războiului a fost înlăturată, am putut să ne
mişcăm mai liber din pricina jandarmilor - dar preoţimea ne rămăsese
tot aşa de potrivnică, fiindcă urmăritorul nostru principal trăia încă
şi domnea tot atât de despotic la Sibiu.
Pe tot timpul
războiului gazetele mitropoliei n-au avut de suferit nimic, continuând
fără întrerupere acţiunea lor de oficializare a adunărilor Oastei
încăpute pe mâna lor. Şi de învinuire a frăţietăţii noastre
duhovniceşti.
Bunele obiceiuri de mai demult, cu vizitarea de
sărbători mari a spitalelor şi închisorilor cu programe religioase, cu
cărţi şi daruri de hrană şi îmbrăcăminte - au început iarăşi a fi
împlinite după posibilităţi de către fraţi.
La Beiuş multă
vreme după trecerea frontului încă mai funcţiona un spital de răniţi,
care şi după terminarea războiului mai avea bolnavi nevindecaţi de
rănile primite în luptele duse prin aceste părţi.
Printre cei răniţi erau ruşi, români şi vreo câţiva unguri.
De
Rusaliile anului 1945, am aranjat, împreună cu fraţii şi surorile din
Oastea Domnului, aici, un mic program religios pentru aceşti răniţi.
După program le-am distribuit prin saloane alimente şi cărţi.
Răniţilor
ruşi le-am împărţit Evanghelii şi o carte: Înapoi la Cristos - tipărite
în limba rusă, pe care le procurasem de la Bucureşti.
Programul
a fost deosebit de frumos, participând la el mulţi fraţi şi surori
veniţi din Beiuş şi din împrejurimi. De asemenea darurile aduse, atât
cele trupeşti cât şi cele sufleteşti, au fost atât de binevenite, încât
şi răniţii şi medicii şi-au arătat toată recunoştinţa faţă de Oastea
Domnului care a făcut acest frumos gest creştinesc pentru aceşti oameni
suferinzi...
Cu timpul, după ce lucrurile s-au mai liniştit
puţin, am început să edităm lunar la Beiuş o publicaţie continuând
revista Familia Creştină, sub forme şi titluri diferite încercând să
reluăm legătura cu fraţii, de care fusesem atât de mult despărţiţi.
Dar de la multe adrese, pachetele noastre au venit înapoi - semn că fraţii nu mai erau. Ori se mutaseră.
După
recuperarea Ardealului de Nord, am început călătoriile misionare în
căutarea fraţilor şi adunărilor. Uneori amândoi împreună, alteori
fiecare separat - eram mereu pe drumuri.
Dar ce prăpăd mare făcuse lungul război şi dureroasa înstrăinare care trecuse pe aici!
Trenurile
mergeau rău, călătoream mai mult prin vagoane de marfă, fără geamuri şi
uşi, pline de oameni care mergeau în toate părţile. Din cauza
aglomeraţiei cel mai mult călătoream pe acoperişul vagoanelor în frig,
în ploaie, în primejdii de tot felul de accidente.
În acelaşi
timp în care făceam misiunile prin ţară, ne străduiam să începem şi
munca de tipărire. Anii lungi de război, refugiul şi mutările celor mai
mulţi făcuseră să se piardă cărţile, iar venirea altor suflete noi în
familia Domnului ne cerea cărţi şi hrană sufletească.
Hârtia se găsea foarte greu, tiparul era foarte scump - iar banii îşi pierdeau valoarea de la o zi la alta.
Am mers la Sibiu, l-am căutat pe Titus, fiul părintelui Iosif - şi am început să ne zbatem ca să putem tipări ceva.
Am
încercat să scoatem Isus Biruitorul - serie nouă, dar n-am reuşit să
tipărim decât un singur număr. Noii conducători ai oraşului şi ai ţării
erau tot dintre cunoştinţele mitropolitului Bălan, cu obligaţii faţă de
acesta.
Am tipărit însă cărţi. Cărţile de cântări în ediţii
noi, cărţi de ale părintelui Iosif şi cărţi de ale noastre... A fost un
mare ajutor şi o mare înviorare a Lucrării Domnului reluarea apariţiei
acestora.
În călătoriile noastre prin ţară s-au înfiinţat
adunări noi şi au început să se ridice noi lucrători dintre fraţii mai
tineri. I-am încurajat cu toate mijloacele noastre ca să înceapă şi ei
să lucreze. S-au format astfel un număr foarte frumos de tineri
misionari care alergau şi ei tot mai frumos în munca Domnului, împreună
cu fraţii care mai rămăseseră dintre cei mai în vârstă.
În vara
anului 1946 pe lângă toate nenorocirile lăsate de războiul pustiitor
trecut peste ţara noastră, după o secetă cumplită, a început foamea din
Moldova...
Chemările dureroase venite din partea fraţilor,
ne-au atras acolo. Am cutreierat pe jos dintr-o parte în alta multe
adunări şi multe judeţe, în îmbărbătarea şi ajutorarea fraţilor noştri,
atât sufleteşte cât şi trupeşte.
Prin revista de la Beiuş am
început organizarea ajutorării fraţilor din Moldova făcând un plan prin
care câte un judeţ din Ardeal şi Banat, să ajute pe alt judeţ din
Moldova. Fraţii dintr-o parte strângeau alimente iar fraţii din
cealaltă parte veneau şi le ridicau de la ei.
Când lipsurile au
ajuns şi mai mari, a început transportarea copiilor din judeţele lovite
de nenorocire, spre cele care le ofereau ajutor. Astfel am ajuns să
aducem şi să adăpostim sute de copii moldoveni, pe la familiile de
fraţi din Ardeal. Unii dintre aceşti copii au rămas apoi multă vreme pe
la familiile care îi adăpostiseră. Se împrieteniseră atât de mult,
încât cu greu se mai puteau despărţi.
Cu ocazia unei adunări în
Moldova în vara secetei, am găsit prin judeţul Bacău un frate slăbuţ,
neputincios trupeşte şi cu faţa plină de bube. Nu avea pe nimeni. La
naşterea lui, mama sa - o biată evreică săracă - îl lăsase la uşa unei
biserici din Iaşi. A fost dus la orfelinat, iar de acolo l-au luat să-l
crească nişte oameni milostivi. Dar nu peste mult, ei au murit,
lăsându-l iarăşi orfan.
Aşa a rămas el al nimănui şi al
tuturor... Mai târziu l-au aflat bolnav fraţii din Oastea Domnului şi
l-au luat la ei. Toţi îi ziceau fratele Faimuţă...
Mergea din loc în loc şi trăia de pe la toţi...
Demult mai erau şi prin alte părţi unii oameni ca Faimuţă, lipsiţi de pricepere, trăind din mila şi dragostea fraţilor.
Ei
erau cunoscuţi şi iubiţi cu milă, iar surorile aveau grijă totdeauna de
hrana, de îmbrăcămintea şi de adăpostul lor, când veneau ori plecau în
drumurile lor, căci nu stăteau nicăieri mai mult de o zi sau două.
Aşa
erau prin părţile Sibiului - Culiţă, prin părţile Hunedoarei - Simon.
Prin părţile Clujului - Pătruţ şi încă mai câţiva prin alte părţi.
L-am
adus şi pe fratele Faimuţă la noi într-un transport de copii. Era şi el
un copil... Un copil de patruzeci de ani, rămas cu acelaşi suflet curat
şi trist ca la patru ani.
A stat acasă la noi un timp, până ce şi-a revenit din starea nenorocită în care îl adusese foametea şi mizeria.
În
Moldova surorile avuseseră grijă de el în vremurile normale, dar când
ele nu mai aveau ce să dea de mâncare nici copiilor lor, bietul frate
Faimuţă a ajuns până la marginea puterii.
Acum la noi îşi
revenise pe cât putea el să-şi revină şi începea iarăşi să cutreiere pe
la fraţii din satele apropiate. Toţi îl primeau cu drag şi el venea la
oricare ca acasă. Ducea veştile despre adunări de la unii la alţii şi
felurite ştiri frăţeşti.
Nenorocirea vieţii lui însă îl făcea
să fie uneori foarte trist. Atunci, din sacul pe care totdeauna îl
purta cu el, îşi lua cărticica lui de cântări, o deschidea şi cânta:
"Eu n-am avut nici mamă, străinii m-au crescut..."
Aceasta era cântarea lui. O cânta şi plângea... Şi plângeau toţi care-l auzeau şi-l ştiau.
Dar
el îndată se mângâia iarăşi cu dragostea Domnului şi a fraţilor, care
făceau totul ca el să nu-şi simtă prea grea crucea singurătăţii lui.
Prin
1950, după ce eu fusesem din nou închis pentru propagandă religioasă
interzisă - a fost aflat şi el pe undeva cântând. Mergea pe drum şi
cânta cântarea lui, când un şef de post de miliţie l-a auzit. L-a luat
imediat la post şi l-a anchetat cu palme şi cu ce mai ştiau ei să
ancheteze, ca să afle cine este şi de unde vine.
Când a aflat
şeful că el este din Moldova şi că stă la Traian Dorz, i-a făcut îndată
acte de trimitere în judecată şi sub escortă a fost dus la Oradea.
Acolo judecătorul a văzut îndată că bietul om era un debil mintal şi l-a trimis înapoi la domiciliul său.
Fratele
Faimuţă, fericit că suferise şi el pentru Domnul, venea bucuros şi
spunea peste tot cum Domnul Isus a făcut o minune că l-a scăpat, făcând
de ruşine pe vrăjmaşul care căuta să-i facă lui rău...
Cu fratele Faimuţă povestesc numai o întâmplare cu un adânc înţeles sufletesc:
Era
iarna la începutul anului 1950 şi eram doar pentru câteva zile acasă.
Zăpada era mare şi frigul aspru. Fratele Faimuţă venise de pe la fraţi
din alte sate şi trebuia să treacă lunca pe punte.
Puntea era îngheţată şi lunca adâncă. S-a temut să treacă şi stătea dincolo strigând:
— Frate Traian, vino să mă treci puntea!...
Dar
lunca era departe, el nu putea striga tare şi pe afară nu prea era
nimeni să-l vadă. Se apropia noaptea... era tot mai frig şi el striga
tot mai slab. Într-un târziu a venit un vecin şi mi-a zis:
— Faimuţă este dincolo de luncă, nu poate trece puntea.
Am alergat şi l-am găsit tremurând de frig şi de teamă, cu sacul lui mare în spate... Încă puţin şi s-ar fi prăpădit de tot.
— Am să te iau în spate cu sacul tău cu tot, dar să nu te mişti că amândoi cădeam acolo în fundul prăpastiei.
L-am luat în spate, zicându-i:
— Ţine-te bine de mine şi să nu te mişti!
— Nu mă mişc, nu mă mişc, nu mă mişc... repeta el tremurând şi închizând ochii să nu vadă primejdia.
Când l-am lăsat jos dincolo, a izbucnit în lacrimi de bucurie, zicând: Slăvit să fie Domnul! Am scăpat...
Atunci
mă gândeam: Iată, aşa a făcut şi Domnul Isus cu mine. Eram în primejdia
morţii, strigam şi nimeni nu era să vină în ajutorul meu.
Dar
El, Dulcele Mântuitor m-a auzit. A venit şi m-a luat în spatele Său cu
bagajul meu cu tot - şi m-a trecut Dincolo, în fericita Lui Împărăţie.
Slavă veşnică Lui.
În
primăvara anului 1952, bietul frate Faimuţă s-a îmbolnăvit grav pe când
era la fraţii din Beliu în judeţul Bihor. Acolo Domnul l-a luat la
mângâierea Lui cea veşnică.
A fost înmormântat cu şapte preoţi şi o mare mulţime de fraţi şi străini care îl cunoşteau l-au petrecut până la mormânt.
După
cum am mai spus, îndată după terminarea războiului, în marile schimbări
care au venit, noi - fr. Marini şi eu - în acelaşi timp cu reluarea şi
strângerea legăturilor noastre frăţeşti înăuntrul Oastei Domnului, am
simţit un puternic îndemn pentru o întâlnire cu toţi fraţii credincioşi
şi din celelalte grupuri religioase din ţară. Aveam în general şi
despre activitatea evanghelică a acestora înţelegerea şi preţuirea care
vine din dragostea lui Cristos despre care tot scriem şi vorbim cu
toţii... Şi aveam comunitatea idealului de propovăduire a mântuirii
tuturor celor ce nu-L cunosc pe Domnul şi nu au naşterea din nou prin
credinţa vie şi lucrătoare în El.
Cel dintâi căruia i-am
comunicat gândul nostru de a ne întâlni cu toţi fraţii de la
conducerile cultelor din Bucureşti, a fost fr. Wurmbrandt. I-am
împărtăşit gândul nostru cam în termenii următori:
— Iată, am
trecut cu toţii printr-un război cumplit. Am avut de suferit mult, atât
unii cât şi alţii. Dar toţi suntem trimişi la oamenii între care suntem
ca să le propovăduim pe Cristos şi naşterea din nou. Şi toţi avem în
faţa Domnului marea datorie şi marea răspundere de a face acest lucru
cu toată puterea şi înţelepciunea, în unitatea deplină şi în dragostea
frăţească dintre noi, pentru ca acei la care ne ducem să-i chemăm, să
vadă într-adevăr prin aceasta că noi suntem nişte adevăraţi slujitori
ai lui Dumnezeu.
Timpul acesta şi prilejul acesta, ziceam, este unic.
Dacă
reuşim să ne înţelegem acum, când toţi facem un început nou, atunci noi
vom realiza cea mai mare izbândă pentru Evanghelie în ţara noastră - şi
poate în lumea întreagă.
Dimpotrivă, dacă din vina noastră
acest prilej unic se va pierde şi noi vom continua iarăşi luptele
sectare şi confesionaliste dintre noi, Lucrarea Domnului va suferi o
pierdere de neînlocuit, iar noi vom fi traşi odată la răspundere în
faţa Judecăţii Domnului ca nişte răufăcători ai Evangheliei şi ca nişte
vinovaţi pentru pierderea multor suflete.
Fr. Wurmbrandt ne-a
înţeles - şi s-a alăturat îndată planului nostru. Am fixat o zi
săptămâna aceea şi am luat legătura cu toţi câţi i-am crezut în stare
de a primi acest gând bun. De fapt noi îi credeam pe toţi destul de
credincioşi şi de înţelepţi pentru a îmbrăţişa iniţiativa noastră, deşi
ne dam seama că aplicarea ei pe teren va întâmpina destule greutăţi...
Credeam sincer, însă, că, odată luată hotărârea şi lucrând toţi cu o
inimă curată la realizarea ei, Harul Domnului ne va da mai curând de
cât s-ar crede, o izbândă fericită.
Ce minunat moment era
acesta pentru o iniţiativă mare şi binecuvântată ca asta! Eram plini de
bucurie în aşteptarea primirii răspunsului celor invitaţi - şi făceam
la planuri ce minuni se vor putea realiza în ţara noastră prin toate
forţele noastre unite.
Cum va binecuvânta Duhul Sfânt cu participarea Lui eforturile noastre armonioase!
Au venit câţiva de la un cult, câţiva de la alt cult. Restul cei de la Evreii creştini şi noi cei doi, Marini şi eu.
Dar nici de la acele adunări nu veniseră primii îndrumători, ci doar oameni de mâna a doua.
Am
văzut cu durere că cei vizaţi nu înţelegeau nici acum marele preţ al
momentului şi marea cerinţă a lui Cristos. Totuşi - ne-am zis noi -
dacă măcar cei prezenţi vor ajunge cu toţii la acel înalt nivel
duhovnicesc din care să apreciem necesitatea şi porunca Evangheliei din
momentul de faţă şi vom conlucra împreună, rezultatele fericite vor
atrage şi pe ceilalţi - şi nu peste mult se va realiza colaborarea
tuturor. Dar bruma s-a aşternut curând şi peste aceste flori.
Dorind
totuşi să începem cumva, fr. Wurmbrandt a propus editarea împreună a
unei reviste care să poarte mesajul nostru scris către toţi
credincioşii, chemându-i la o colaborare interconfesionalistă în slujba
şi spre slava lui Cristos.
Revista urma să apară bilunar şi sub
conducerea unui grup format din persoane de frunte din toate
confesiunile creştine participante.
Scrisul trebuia să fie
inspirat numai din Dragostea şi Adevărul Evangheliei, în aşa fel încât
să fie acceptabil şi folositor tuturora.
Până ce se va obţine o
nouă autorizaţie pentru altă revistă, fr. Wurmbrandt ne-a pus la
dispoziţie revista lor, Prietenul, care apărea la Bucureşti.
Cu
această propunere au fost de acord cu toţii. Dar când s-a pus problema
colaborării - n-am fost prezenţi de fapt decât numai noi trei: fr.
Wurmbrandt, Marini şi eu.
Atunci am văzut cu inima zdrobită de
durere, cât de puţini credincioşi suntem, credincioşii de azi. Şi că de
fapt aproape nimeni nu mai caută foloasele lui Cristos. Ce alt necaz
mai mare trebuie, care să mai treacă peste noi, spre a ne trezi?
Şi
ce alt moment, oare, va trebui să mai vină, spre a şti să-l folosim?
Până ce Domnul nu ne va pune într-un foc şi mai cumplit în care fiecare
personal să fim săraţi şi arşi până la alb - se vede că nu vom ajunge
la punctul de sudură la care trebuie să ajungem, ca să fim în stare ca
Cristos să lucreze prin noi... Nu tot numai noi prin El!...
Ideea însă era atât de frumoasă şi de sfântă încât a anunţat-o şi Mântuitorul că se va realiza, odată, pe veci când a zis:
"Şi va fi o turmă şi un păstor..." (Ioan 10:16).
Acum se pare că încă n-a sosit această vreme. Totuşi nu poate fi departe, dar noi trebuie să o dorim şi să o pregătim.
Atunci
însă prea mă grăbeam să vorbesc despre alţii. Va veni în curând vremea
când voi vedea că nici chiar în sânul aceleiaşi grupări nu se va mai
putea realiza o unitate deplină de gânduri şi o armonioasă colaborare
între fraţi, nici chiar în sânul familiei noastre a Oastei Domnului.
Necazurile, în loc să ne apropie, ne depărtează.
Momentele mari, în loc să ne unească, ne dezbină.
Şi furtunile grele, în loc să ne înalţe pe toţi, pe cei mai mulţi îi prăbuşesc.
Comportarea
plină de egoism a celor mai mulţi era un semn că acei ce trebuiau să
vadă acum, nu vedeau că milioanele de morţi şi mările de sânge şi de
lacrimi nu ne învăţaseră nimic.
Trăiam prima mea cutremurătoare dezamăgire - de astă dată din experienţele mele cu "credincioşii" noştri şi ai lor.
...O, câte vom mai vedea!
Am
încercat din nou cu foaia la Sibiu. Acum Titus era altul. Tovărăşia lui
de acum 10-12 ani cu Viorel care îl dusese la neascultarea sa de tatăl
său, o plătise scump iar bietul fiu rătăcit îşi ispăşise prin multe
roşcove amare păcatul lui.
O, dacă ne-ar face dragostea să
ascultăm înainte - şi nu pedeapsa în urmă! Dar nu ştim de ce, oare,
tocmai fiii celor mai înţelepţi oameni cad adeseori în cea mai mare
nebunie! Bine este atunci că Domnul foloseşte faţă de ei câte o nuia
usturătoare pentru a-i învăţa.
Cu Titus se putea acum lucra... Domnul folosise nuiaua.
Am
revenit deci din nou cu gândul să începem o lucrare mai stabilă aici la
Sibiu, unde poziţia mitropolitului începuse să slăbească mai ales în
privinţa relaţiilor lui cu Autorităţile de Stat, care nu mai erau acum
atât de slugarnice şi la dispoziţia lui ca înainte.
Sibiul era totuşi ceva neuitat pentru Oaste. Centrul ei tot aici trebuia să rămână!
În
anul 1934 când venisem prima dată la Sibiu, adunarea Oastei de aici era
relativ tânără, ca de altfel majoritatea adunărilor din ţară. Întreagă
Lucrarea Oastei n-avea decât 12 ani. Dar cei din Sibiu veniseră la
Domnul într-un fel mai deosebit decât ceilalţi din ţară. Sibienii
veniseră mai mult la cuvântul vorbit al părintelui Iosif şi nu la
cuvântul scris, cum veniseră în totalitatea lor fraţii din ţară, care
aproape nici unul nici nu-l văzuseră la faţă niciodată pe omul care îi
adusese pe ei la Mântuitorul Isus Cristos.
Ostaşii din Sibiu se îndestulau să audă cuvântul părintelui o dată pe săptămână, sau la două săptămâni, sau chiar mult mai rar.
Cărţile
sau foile scrise ale părintelui, ei prea puţin şi prea puţini le aveau
ca o hrană temeinică şi dorită. Pe când ostaşii din restul ţării şi al
lumii cunoscuseră întoarcerea la Domnul şi viaţa trăită cu Cristos
numai din cuvântul scris, care era mult mai statornic, mai îndestulător
şi mai adânc.
De aceea şi ataşamentul fraţilor din Sibiu era mult mai slab faţă de părintele Iosif decât al celorlalţi din ţară.
Anul
1946, deci, l-am petrecut până toamna în pregătiri pentru reapariţia
foii Isus Biruitorul, sub direcţia lui Titus care era moştenitorul
formal al părintelui Iosif, iar ca redactor fr. Marini. Între timp am
mai tipărit o ediţie din Cartea de cântări, Calendarul pe 1947 şi o
serie de alte cărţi.
La Beiuş continua tipărirea lunară a
variantelor revistei Familia Creştină. Misiunile prin ţară împreună cu
fr. Marini le făceam tot mai rar.
După adunarea de Rusalii
1946, eu a trebuit să mă întorc la lucrarea de la Beiuş, urmând ca fr.
Marini să mă anunţe despre mersul şi pregătirile în vederea apariţiei
gazetei. La apariţia foii Isus Biruitorul eu trebuia să sistez Familia
Creştină, la Beiuş, pentru a nu da impresia unei dezbinări între noi,
şi a ne uni la Sibiu toate forţele împreună. Doream mult această
apariţie.
Între timp a venit seceta din Moldova despre care am
scris, cu necazurile ei, iar aceasta ne-a sustras pentru un timp de la
munca noastră cu tipăriturile.
Pe la jumătatea lui ianuarie,
după ce primisem acasă primul număr din Isus Biruitorul - mi-a sosit o
telegramă fulger: "Vino imediat, sunt grav bolnav. Marini".
Un fior rece mi-a străpuns inima şi un şuvoi de lacrimi îmi porniră din ochi, scăldându-mi obrajii.
I-am expediat imediat o telegramă fulger cu următorul cuprins:
"Sunt cu tot sufletul alături de tine. Voi veni imediat."
Dar pentru orice deplasare, atunci eu trebuia să fac o cerere la Poliţie înainte cu 8 zile.
Am
făcut imediat cererea şi am dus-o la sediul Poliţiei din Beiuş cerând
eliberarea cât mai repede a permisului de a călători, dată fiind
gravitatea situaţiei. (După mulţi ani când am ajuns din nou pe acolo,
m-am întâlnit şi cu această neînsemnată cerere a mea de atunci,
trebuind să mai dau unele amănunte şi în legătură cu asta. Ca dovadă că
nimic nu se pierde!...)
Dar n-am primit nici cu un ceas mai
devreme de opt zile permisiunea călătoriei. Aşa că am ajuns la Sibiu
abia în ziua morţii mamei fr. Marini.
Pe el l-am găsit într-adevăr grav bolnav în casa fr. Titus. Mai multe surori îngrijeau de el.
Mama
lui era în sicriu la Săsciori. Fratele lui, Nicolae, zăcea şi el în alt
pat, aici la Sibiu. Tatăl lor era grav bolnav şi el în spital la Sebeş,
iar sora lor, Mărioara, tot bolnavă, departe, la Sâmbăteni, lângă Arad.
Fratele Marini nu ştia decât de mama şi de Nicolae, dar peste
câteva zile va zace şi tatăl său în sicriu alături de el în casa lor de
la Săsciori.
Acum, abia sosit aici lângă patul lui, odată cu ştirea morţii mamei sale, mi s-a adresat cu lacrimi în ochi, spunându-mi:
—
Te rog să mergi în locul meu la sicriul maniei mele, să o însoţeşti
până la mormânt... Noi am fost atât de legaţi prin iubirea lui
Dumnezeu...
Nimic nu mai poate să înlocuiască iubirea Domnului şi iubirea mamei...
În curând ne vom întâlni la Domnul Isus...
Am
plecat îndată la Săsciori şi am făcut tot ce am putut, dar nimeni
altcineva de pe lume nu-l poate înlocui ca şi el însuşi pe un fiu lângă
sicriul mamei sale.
După plecarea mea, fr. Marini s-a cerut să
fie dus şi el la spitalul din Sebeş, ca să fie mai aproape de Săsciori.
Acolo la spital a fost pus pe un pat alături de patul în care zăcea
tatăl său bolnav tot atât de grav şi tot de aceeaşi boală.
În ziua de 2 februarie 1947 erau duşi în două sicrie amândoi, acasă la Săsciori.
La înmormântarea lor am luat parte împreună cu o mare mulţime de fraţi.
În foaia Isus Biruitorul, în numerele din februarie 1947, am relatat pe larg despre toate aceste dureroase întâmplări.
Ce tainică şi înţeleaptă este totuşi lucrarea grijii şi iubirii Domnului faţă de mersul şi sorta Oastei Lui!
Atunci
am preluat eu toată redacţia foii Isus Biruitorul care a apărut apoi
până la sfârşitul anului 1947, când am fost închişi amândoi, Isus
Biruitorul la Sibiu, iar eu la Beiuş.
În septembrie 1947 într-o
adunare ţinută în casa noastră din Mizieş, s-au predat Domnului cei
trei copii ai mei care mai trăiau:
Florica de zece ani, născută
în anul 1937, Viorel de 9 ani, născut în 1938 şi Ileana (Nina) de 7
ani, născută în 1940. Ultimul copil, Ecaterina, născută în 1944, murise
în acelaşi an, pe când avea numai trei luni.
O, de-ar da Dumnezeu ca ei să-şi ţină legământul pus acum cu El!
Lucrul Domnului înainta. Dumnezeu nu ne-a părăsit chiar niciodată, pe cei care nu L-am părăsit pe El.
Sute
de fraţi plecau în misiune în toate părţile. Era o perioadă de mare
libertate şi adunările Oastei se înmulţeau cu mare putere. Toţi fraţii
lucrau sub îndemnul: într-o dragoste fierbinte pentru Isus.
Multe
mii de suflete noi care se predau acum Domnului erau rodul minunat al
acestor osteneli făcute pentru Domnul într-un mare elan şi avânt al
dragostei de către mii şi mii de fraţi.
Sutele de tineri şi
lucrători ai Domnului cereau stăruitor nişte cursuri de şcoală biblică,
diferite îndrumări de orientare duhovnicească şi multe sfaturi pentru
misiune.
Atunci am organizat, în octombrie 1947, o săptămână de şcoală biblică pentru tineret în Nordul Ardealului, la Chiuieşti.
Am
publicat chemarea şi planul acestei şcoli biblice în foaie şi totul s-a
desfăşurat fericit. A fost ceva nespus de frumos şi folositor.
Foarte
mulţi tineri care au luat parte la cursuri s-au organizat apoi în
echipe de misionari, împărţindu-se doi câte doi, în toată ţara pentru
călătorii misionare.
Dar şi acest început era să fie ultimul
pentru cine ştie câţi ani, căci de atunci şi până azi aşa ceva nu s-a
mai putut face la Oastea Domnului, din pricina furtunilor care s-au
abătut peste noi îndată după aceea.
Şi nu s-au mai potolit nici astăzi.
Slăvit să fie Domnul.
Isuse-nvaţă-mă
Isuse-n vaţă-mă de-acum
Cântarea viitoare,
Desprinde-mi ochii de pe drum
Să pot privi în soare
Şi scapă-mi sufletul, pe rând,
De orişice povară -
Ca liber să pot fi intrând
În mult dorita-mi Ţară.
Isuse-ajută-mă să-mi pot
Mai larg deschide mintea,
Spre Rugul Sfânt, venind, să-mi scot
Grăbit încălţămintea -
Ca inima să mi-o sfinţesc,
Mai blând plecat sub cruce,
Ca la intrare să primesc
Sărutul Tău cel dulce...
Primeşte-mă, Isus, zâmbind
Cu-o dragoste duioasă,
Cum ai primi-un copil venind
De prea departe-acasă –
Că prea rănit şi obosit
Mă-ntorc din lunga-mi cale,
Primeşte-mă, Isus Iubit,
La Inima Ta moale...
Filter
No comments...
Write Comment
Va rugam scrieti un mesaj in legatura cu articolul.
Atacurile la persoane nu vor fi publicate.
Rugam nu folositi comentarile pentru a promova website-uri sau publicitate de orice fel.
Comentariile vor fi mai intai citite si doar apoi publicate. Va multumim pentru intelegere.
Carti on-line 
