Eben-Ezer... Ajuns aici
Gândesc cu sufletul durut:
Ce paşi mărunţi, ce urme mici
- Ce-a trebuit - şi ce-am făcut.
...Cât am vorbit din ce făceam,
Cât am făcut din ce-am vorbit –
Cât am iubit din ce aveam,
Cât am avut din ce-am iubit?...
Marile
răscruci ale vremurilor şi ale vieţii noastre, ne sunt date de Dumnezeu
fiecăruia dintre noi, ca prilejuri de adâncă cercetare lăuntrică, de
cutremurător bilanţ, spre a ne da seama în ce măsură ne-am împlinit sau
nu, datoria pe care o avem, legământul pe care l-am pus, munca pe care
o avem de făcut...
Binecuvântat este sufletul smerit şi tăcut,
care, la astfel de răscruci, priveşte cu înţelepciune înapoi spre tot
drumul străbătut şi îşi judecă fără părtinire toţi paşii vieţii sale,
buni sau răi, drepţi sau nedrepţi, chibzuiţi sau nebuni.
Binecuvântat
va fi sufletul cinstit şi drept, care, la aceste necruţătoare judecăţi
de sine, trage cele mai folositoare învăţăminte şi ia cele mai
sănătoase hotărâri. Apoi, ţinându-le, îşi duce pe viitor viaţa în cel
mai chibzuit fel, ca unul care n-a suferit în zadar, care n-a trecut
fără folos pe lângă întâmplări şi care n-a trăit degeaba sub soarele
acesta minunat al lui Dumnezeu.
Dar vai de acela care trece
prin toate ca un orb şi ca un surd care nu judecă nimic, ca un nebun
care risipeşte tot ce-au strâns părinţii lui - şi ca un blestemat care
face ruşine familiei sale.
Să înţelegeţi bine ce spun, că aici este vorba de lucruri în primul rând duhovniceşti.
De moştenirea lăsată nouă de înaintaşii noştri credincioşi.
Şi de familia noastră cea de la Dumnezeu.
De
mii de ori ar fi fost mai bine pentru aceşti fii şi urmaşi risipitori
ai adunărilor Domnului, dacă ei nici nu L-ar fi cunoscut niciodată pe
Dumnezeu şi dacă n-ar fi avut în mână niciodată Cuvântul lui Cristos.
Să nu fi ajuns niciodată în Lucrarea Oastei lui Isus şi să nu se fi
împărtăşit niciodată din Duhul Harului, decât, după ce le-au avut toate
acestea, să le batjocorească ta acest fel (Matei 18:6-7; Evrei 10:29).
Se
apropia Anul Nou 1948, când aveau să se împlinească 25 de ani de la
începutul pământesc al Oastei Domnului din ţara şi Biserica noastră. Şi
se apropia împlinirea a zece ani de la sfârşitul pământesc al
părintelui Iosif, omul trimis de Dumnezeu pentru începutul acestei
sfinte Lucrări.
Lucram la redacţia foii, pentru întocmirea
celor două numere de Crăciun şi de Anul Nou, spre a le face gata pentru
tipar din vreme, întrucât doream ca de toate sărbătorile care se
apropiau, să fiu acasă ta familia mea şi între fraţii mei de la Beiuş.
Obişnuiam
să pregătesc astfel tot materialul foii din timp şi să-l las paginat
lui Titus, care urma să-l dea în lucru la tipografie în ziua hotărâtă,
iar apoi să facă corecturile şi ceea ce s-ar mai fi ivit ta ultima oră,
în lipsa mea.
Când rămăsesem la redacţie, cele mai multe din
numerele foii le pregăteam mai dinainte, din cauză că adeseori trebuia
să plec în misiune prin ţară, cum mergeam şi mai demult, când ne
perindam la acestea cu fr. Marini.
Ne împărţisem cu Titus munca
fiecăruia. El avea administraţia, iar eu redacţia foii şi misiunile pe
la fraţi. De multe ori luam materialul cu mine şi lucram foaia cine
ştie pe unde, pe la fraţi. Sau călătorind, prin gări, în ceasurile de
aşteptare a trenurilor. Când încheiam paginile, le puneam la poştă
pentru Sibiu, şi mergeam mai departe. Redacţia noastră era atunci în
strada Turnului nr. 9, jos, la începutul celor două scări lungi, pe sub
marea catedrală evanghelică germană, cu ceas. Tipografia era în curtea
redacţiei unde era şi locuinţa lui Titus. Aşa că lui îi era foarte
uşor, avându-le pe toate la îndemână.
Şi, după cum am mai spus
şi în alte rânduri, între fraţii noştri, era de la început obiceiul ca
de marile sărbători ale anului, să cercetăm spitalele şi închisorile cu
câte un program evanghelic, însoţit de daruri trupeşti şi sufleteşti:
hrană, îmbrăcăminte, vorbiri şi cărţi - oricând şi oriunde se putea.
În
timpul stăpânirilor aspre de dinainte şi din timpul războiului, nu se
putuse face aceasta. Dar acum, mulţumim Domnului, lucrurile se
schimbaseră în bine şi, cu cât erau timpuri mai cu multe lipsuri, cu
atât era mai nevoie să se facă aceasta.
Fusesem în vară într-o
astfel de misiune cu Lily la închisoarea de femei "Văcăreşti" din
Bucureşti. Nu avusesem atunci prea multe mijloace de ajutor, dar
alimentele pe care le duceam şi de care era atâta nevoie, ne-au deschis
fără greutate porţile închisorii şi am putut să mângâiem multe dureri
sufleteşti ale bietelor fiinţe chinuite acolo. Câteva zeci dintre ele
se şi predaseră atunci Domnului Isus.
Acum publicam în foaie un
apel şi o îndrumare către toate adunările frăţeşti din ţară, ca să
pregătească în chip deosebit pentru sărbătoarea Naşterii Domnului Isus
un program evanghelic urmat de cât mai multe daruri, pentru închisorile
şi spitalele cele mai apropiate. Era cu atât mai mare nevoie de asta
acum, cu cât lipsurile de hrană, cât şi starea sufletească a celor din
suferinţă era mai grea.
Sfătuiam pe fraţi să ia din timp
legătură cu Direcţia închisorilor şi a spitalelor, pentru a se face
totul cu aprobarea şi concursul acestora.
Noi, la Beiuş, luasem
din timp toate aceste măsuri, iar în ziua a treia de Crăciun, după cum
hotărâsem cu toţii, ne-am întâlnit din toate satele înconjurătoare, la
şcoala primară din Beiuş. De acolo ne-am împărţit în două grupuri. Unii
cu coşurile lor pline de hrană şi cărţi au luat-o spre spital, unde
trebuiau să se împartă câte doi în fiecare salon, să stea de vorbă cu
fiecare bolnav şi să-i lase fiecăruia câte un dar de hrană trupească şi
alt dar de Biblii şi diferite alte cărţi.
Un alt grup, cel mai mare, urma să mergem în închisoare, fiindcă acolo era o şi mai mare nevoie.
Directorul
închisorii cu care luasem din timp legătura, dăduse deja dispoziţia ca
toţi deţinuţii să fie adunaţi în jumătate din marea sală de întruniri a
închisorii, în cealaltă parte ne-am aşezat noi. Între grupul nostru şi
între deţinuţi erau aşezaţi vreo zece gardieni, spre a păstra ordinea.
A
început programul nostru cu o rugăciune zguduitoare pe care toţi au
însoţit-o cu multe lacrimi - împrejurarea aceasta fiind cu totul
deosebită. Bieţii oameni nefericiţi se agăţau de Dumnezeu cu toată
disperarea sufletului lor...
O, ce mare nevoie are sufletul oamenilor de Dumnezeu totdeauna, dar în zilele necazului lor El rămâne singura lor nădejde.
Programul
a continuat cu mărturisiri puternice despre Cristos şi planul dragostei
lui Dumnezeu, Care împlinea la Naşterea Mântuitorului profeţiile făcute
de veacuri pentru venirea Răscumpărătorului Care va izbăvi pe om din
păcat şi din moarte, zdrobind puterea Satanei care ne ţinea robi prin
păcat
Toate cuvântările aveau un conţinut plin de chemare şi de
întoarcere la Dumnezeu, mai ales din această cumplită stare de robie
atât sufletească cât şi trupească în care erau ei...
Dar nu numai ei...
Mai
erau de faţă şi doi preoţi credincioşi, care veniseră şi ei să ia parte
la această lucrare a dragostei lui Cristos împreună cu noi.
Copiii
şi tineretul nostru au recitat mişcătoare poezii şi cu toţii am cântat
multe cântări şi colinzi ascultate cu bucurie şi lacrimi.
La
urmă s-a încheiat totul cu o altă rugăciune puternică de mulţumire
către Tatăl Ceresc pentru ocazia aceasta şi de chemare a îndurării Sale
prin Domnul Isus, pentru îndreptarea şi mântuirea sufletelor acestora
care au auzit Cuvântul Său mărturisit în faţa lor.
Directorul închisorii a mulţumit călduros pentru acest frumos gest al Oastei Domnului şi ne-a zis hotărât:
—
Uşile închisorii vă vor fi deschise oricând veţi mai dori să aduceţi un
cuvânt bun şi o rază de mângâiere acestor oameni ajunşi aici.
Asta
a fost ca o profeţie pe care ne-a făcut-o atunci, fără să ştie, acest
director, fiindcă într-adevăr de atunci şi până astăzi uşile multor
închisori s-au tot deschis pentru noi...
Dar nu în felul în care zicea el atunci.
Între
timp se răspândi în tot oraşul vestea că Oastea Domnului este cu o
serbare şi cu daruri pentru cei din închisoarea oraşului.
Şi
ne-am pomenit că vin şi vin tot felul de doamne şi femei cu coşuri
pline, până nu mai încăpeau în locul din faţa sălii unde eram adunaţi.
Sufletele milostive rupeau din hrana lor de Sărbători şi veniseră să
aducă o bucurie semenilor în suferinţă şi în lipsă.
După
terminarea programului duhovnicesc, surorile şi fraţii au adus darurile
lor trupeşti... Se pregătiseră trei cazane mari de hrană caldă şi
coşuri multe pline de plăcinte, cârnaţi, cozonaci şi altele, ca de
sărbători.
Era o zi călduţă şi toate aceste daruri au fost
făcute grămezi câte una pentru fiecare om pe lungile mese fixe care
erau întinse în curtea închisorii.
Lângă fiecare grămadă de alimente de tot felul, erau şi câteva cărţi religioase pe care am cerut permisiunea să le împărţim.
S-au
ajuns din belşug toate nu numai la toţi deţinuţii, dar şi la gardieni,
mai rămânând încă şi pentru magazie spre a le fi împărţite în zilele
următoare.
O, cum le străluceau ochii şi sufletele bieţilor
oameni! Şi ce sărbătoare neuitată a fost asta pentru ei, dar şi pentru
noi toţi cei ce luasem parte la ea.
Abia când am ieşit pe
poartă în stradă ca să ne împrăştiem fiecare spre casă, am văzut ce
mulţi eram. Cei ce plecaseră la spital, terminaseră mai devreme şi
veniseră şi ei aici.
Cei ce se adunaseră de prin oraş erau în
atât de mare număr încât strada spre centru se umplea de noi, o coloană
lungă, ca la o manifestaţie.
Bucuroşi şi fericiţi de ceea ce
reuşisem să încheiem cu bine, nici nu ne gândisem atunci că, trecând
prin centru, de la geamul partidului fusesem văzuţi şi cineva
întrebase:
— Ce manifestaţie este asta?
— Este Oastea Domnului. Vine de la închisoare, unde a făcut o serbare religioasă pentru deţinuţi - a răspuns cine va.
— Aha. Bine!
A treia zi, plutonierul de jandarmi de la postul comunei se opri în faţa casei noastre şi spuse lui tata:
— Spune fiului tău să iasă până afară.
Am ieşit. Plutonierul era călare pe un cal uriaş şi din spinarea calului mi-a zis:
— În cinci minute să fii gata să mergi cu mine la Comisariat la Beiuş.
Am
îmbrăcat o haină ceva mai groasă şi, luând în mână o colecţie a foii
Isus Biruitorul din anul acesta, spre a o arăta, dacă va fi nevoie
undeva că eu lucrez acolo, am ieşit, spunând:
— Sunt gata!
— Vino cu mine. Vom merge pe sus prin sat să-l luăm şi pe popa care a fost cu voi.
Şi o luă înainte la drum, el călare, eu pe jos, înapoia lui.
La preotul acasă nu era nimeni, aşa că, după ce am făcut acest mare ocol, am întors la şoseaua care ducea spre oraş.
Era
joi, zi de târg la Beiuş înainte de Anul Nou şi drumul era plin de
oameni care veneau de la oraş. Toţi se uitau după mine miraţi şi
clătinau din cap. Mă cunoşteau din copilărie ca pe un om credincios şi
nu puteau înţelege de ce sunt dus acum de jandarm în acest mod ruşinos.
Unii încercau să mă întrebe, să stea de vorbă cu mine, dar jandarmul furios se răstea la ei:
— Taci şi-ţi vezi de drum! Sau vrei să te iau şi pe tine lângă el? Am ajuns la poarta Comisariatului de Poliţie.
Comisarul de serviciu m-a dus înăuntru în faţa unui bărbat înalt şi voinic, care m-a întrebat răstit:
— Cum te cheamă pe tine?
— Traian Dorz, i-am răspuns liniştit.
— Ce-i aia în mână la tine?
— Colecţia foii Isus Biruitorul la care sunt redactor!
—
Bine, las-o aici! De aici înainte ne vom ocupa noi de asta. Tu te-ai
ocupat destul. Ce ai prin buzunare? Scoate tot şi pune aici pe masă!
Scoate-ţi şi cureaua şi şireturile, tot ce ai, ceas, stilou, bani, acte... Tot ce ai asupra ta. Tot, tot...
Am
scos totul şi le-am depus pe masa lui. Apoi a făcut semn la unul care
mai era acolo - iar acesta m-a luat şi m-a dus în fundul coridorului
larg unde era o uşă cu cheia pe dinafară.
A descuiat-o şi, împingându-mă, a zis:
—
Hai şi tu la ăştialalţi care te aşteaptă, că li-e frig singuri. Vă mai
încălziţi dacă sunteţi mai mulţi. Şi, râzând, trânti uşa după mine,
răsucind cheia.
M-am uitat la cei trei care mai erau acolo,
stând pe trei scaune de trei feluri. Era un avocat, un notar public şi
unul dintre cei doi preoţi cu care mă dusesem alaltăieri la serbarea de
la închisoare.
— Dar tu ce-ai făcut? - zise avocatul, un om mai
în vârstă, pe care îl cunoşteam mai mult după nume. Nu avusesem
niciodată nimic deosebit cu el! Noi mai înţeleg să fim luaţi ca oameni
primejdioşi pentru regimul acesta, că am mai făcut politică şi am mai
avut şi alte păcate - zise el, uitându-se mirat spre ceilalţi - dar
acest om pe care îl ştiu de când eram copil, ca pe un sfânt, n-a făcut
nimic. De ce-l vor fi luat şi pe el? De ce te-au luat, măi frate?
—
Nu ştiu! am zâmbit eu liniştit. Nu mi-au spus absolut nimic. M-au adus
aici, mi-au luat tot ce aveam asupra mea şi m-au băgat în magazia asta
lângă dumneavoastră. Dar cu dumneavoastră ce-i?
— Nu ştii nimic ce s-a întâmplat la Bucureşti?
— Nu!
—
Regele a fost detronat, ţara s-a declarat republică, iar noi, cei care
eram mai nu-ştiu-cum, am fost aduşi aici pentru ca nu cumva să
primejduim cu ceva procesul înnoitor care a început în ţară. Asta e!
—
Fii liniştit, zise notarul zâmbind, peste două, trei zile au să ne dea
drumul. Nu suntem noi oameni primejdioşi pentru ţară nici unul - afară,
poate, de dumneata, care eşti un aşa de înarmat ostaş al Domnului...
Toţi râseră - apoi începură să povestească altceva din care fuseseră întrerupţi prin venirea mea.
Nu
mă interesau poveştile lor lumeşti, la care din când în când le mai
răspundea cu câte o observaţie părintească şi preotul. Era şi el din
oraş. Mă retrăsesem într-un colţ şi, închizând ochii, mă prefăceam că
dorm, spre a nu mă atrage şi pe mine în discuţiile lor.
Gândurile mele zburau departe la lucrul Domnului pe care-l lăsasem, la fraţii faţă de care aveam o mulţime de obligaţii...
La
treburile atât de multe care mă aşteptau şi la faptul că nimeni
dintre-ai mei şi dintre fraţi nu ştia unde mă aflu şi nici cât voi fi
ţinut aici.
Spre seară a mai fost adus şi băgat cu noi încă
unul care era acum secretar al primăriei oraşului. Pe acesta îl
cunoşteam bine, căci era copilul cel mai mic din cei cinci ai vecinului
nostru. Cel mai sărac de lângă noi. Tatăl lui fusese un beţiv şi murise
beat când el avea vreo cinci ani. Era mai mic ca mine cu vreo doi ani
şi de mână l-am dus eu prima dată la şcoala din sat.
De-a
lungul anilor, pentru că ai lui erau săraci, eu îl ajutasem cu de
toate. După ce mă întorsesem eu la Domnul, îl duceam cu mine şi pe el
pe la adunări şi-i dădeam tot felul de cărţi să citească.
Învăţase
bine la şcoală, iar pe urmă am vorbit cu naşul meu care era un
preşedinte pe o instituţie din Oradea şi l-am angajat acolo.
Mai
târziu a trebuit să-l dea afară fiindcă se ţinea şi el acum aproape
numai de beţie şi de furturi. Apoi a ajuns salahor pe la Bucureşti, de
unde s-a întors bolnav, spunând că a avut un accident de muncă. A fost
un timp slugă pe la nişte unguri, iar pe urmă a intrat angajat ca om de
serviciu pe la notariatul din satul nostru.
Învăţând mereu, a cerut să fie angajat funcţionar la acest notariat într-un post care se ivise după plecarea altuia de-acolo.
A trebuit o garanţie materială pentru el, dar ai lui nu aveau.
Atunci
tatăl meu l-a luat pe garanţia sa, urmând ca noi să plătim orice sumă
în cazul că el va produce vreun fel de pagubă statului.
Aşa a ajuns el funcţionar.
După
aceea a făcut armata, unde iarăşi a avut nişte încurcături cu acte
false, după care a intrat în închisoare. L-am căutat şi acolo până ce a
scăpat. S-a amestecat apoi în politica cea mai primejdioasă, fiindcă
era ambiţios şi dorea să facă mereu bravuri. Când politica lui a dat
cel mai urât faliment, a căutat îndată să intre în partidul care venise
la putere.
Se căsătorise cu o tânără credincioasă. Nunta lor fusese în 1944.
Avea
acum doi copii şi locuiau la Beiuş, el fiind secretar al primăriei
oraşului. Nu ştiu cum ajunsese şi el pe la sfârşitul programului nostru
de la închisoare şi la ieşire fusese văzut printre noi.
Acum era aici, şi protesta mereu să-i dea drumul, fiindcă cheile de la casa primăriei sunt la el.
Mai târziu a fost scos la şeful şi n-a mai venit la noi.
Se descurcase şi aici ca şi în alte locuri.
Se înserase şi vedeam că nu se gândesc să ne lase acasă.
În locul acesta unde stăteam era strâmt şi nu puteam să ne întindem spre a ne culca.
Celor din oraş familiile le-au adus hrană şi pături pentru dormit.
M-am întins şi eu pe lângă fratele preot, dar nimeni dintre noi n-a putut închide ochii...
Era în noaptea de Revelion şi camera unde eram noi era vecină cu camera de primire în care şeful lucra fără întrerupere.
În oraş erau petreceri cu muzică şi chiuituri. Din când în când auzeam uşi trântite şi izbituri, apoi ţipete şi înjurături...
Înţelegeam
că erau aduşi de prin oraş diferiţi cheflii, care erau apoi anchetaţi
pentru tot felul de fapte rele cu care şeful şi băieţii lui îi
învinuiau printre înjurături şi pumni. Iar ei se dezvinovăţeau printre
jurăminte şi vaiete.
Numai spre ziuă s-au mai liniştit toate acestea, rămânând acolo numai cineva care scârţâia din când în când un scaun.
Ceilalţi, obosiţi probabil, merseseră la culcare...
Eu,
adânc zbuciumat după toate cele ce auzisem, stăm întins cu ochii în
tavan şi mă gândeam că într-o noapte ca asta, acum 25 de ani şi tot
într-o stare cam ca asta a mea, se ajunsese la o răscruce istorică, de
la care în viaţa poporului şi a Bisericii noastre începea un drum nou
prin Oastea Domnului, începea drumul tainic al mântuirii, pe care
Dumnezeu chema poporul nostru răvăşit de patimi politice şi de păcate
sociale. Şi Biserica noastră amorţită de formalism şi superstiţii.
În noaptea Anului Nou 1923, părintele Iosif prin Duhul Sfânt, înfiinţa Oastea Domnului.
Acum eram la o altă răscruce...
Istoria ţării noastre va lua alt drum, iar Istoria Oastei Domnului va avea de trecut prin cerneri şi împrejurări noi.
Eu însumi mă simţeam la cea mai mare răscruce, poate, din viaţa mea.
O etapă zbuciumată se încheia acum, la acest sfârşit de an vechi - şi o alta va începe la acest An Nou.
Cuvintele
psalmului 139 îmi veniră în minte - şi lacrimi fierbinţi începură să-mi
scalde obrajii, udând colţul de pernă străină pe care îmi sprijineam
capul - şi picurau jos pe parchetul gol pe care eram culcat.
"... Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti.
Ştii
când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii
când umblu şi când mă culc şi cunoşti toate căile mele.
Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă - şi Tu, Doamne, mi-l cunoşti în totul.
Tu
mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte - şi Îţi pui mâna peste mine. O
ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele, este prea
înaltă ca s-o pot ajunge.
Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?
Dacă mă voi sui la Cer, Tu eşti acolo.
Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo.
Dacă
voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării -
şi acolo mâna Ta mă va călăuzi - şi Dreapta Ta mă va apuca.
Dacă
voi zice: cel puţin întunericul mă va acoperi şi se va face noapte
lumina dimprejurul meu - iată că nici chiar întunericul nu este
întunecos pentru Tine, ci noaptea străluceşte ca ziua şi bezna ca
lumina.
Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele.
Te laud că sunt o făptură atât de minunată.
Minunate sunt lucrările Tale... şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta...
Trupul meu nu era ascuns de Tine când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat ca în adâncimile pământului.
Când
nu eram decât o fiinţă fără chip, Ochii Tăi mă vedeau şi în Cartea Ta
erau scrise toate zilele care îmi erau rânduite, mai înainte de a fi
fost vreuna dintre ele.
Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeul meu - şi cât de mare este numărul lor!
Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip... Când mă trezesc sunt tot cu Tine.
...Cercetează-mă,
Dumnezeul meu - şi cunoaşte-mi inima. Încearcă-mă şi cunoaşte-mi
gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea Veşniciei...
Amin."
Slăvit să fie Domnul.
Cei care se-ntorc
Cei care se-ntorc la Domnul
Trebuie să aibă frică
De la vina cea mai mare
Până la vina cea mai mică,
Trebuie să aibă grijă
Să urmeze cu-ascultare
Din porunca cea mai mică
În porunca cea mai mare.
Harul Domnului ne spală
Tot păcatul şi-l ridică:
De la vina cea mai mare
Pân-la vina cea mai mică,
Dar tot Harul ne ridică
O viaţă de-ascultare
Din porunca cea mai mică
În porunca cea mai mare.
Vine Ziua Judecăţii
Când nu e uitat nimică:
De la vina cea mai mare
Pân-la vina cea mai mică
Dar şi Ziua ce-o să zică
Laude pentru-ascultare;
Din porunca cea mai mică
În porunca cea mai mare.
Suind din nou...
Suind din nou un vechi urcuş, port jertfe noi spre-un vechi altar,
Cu noi răniri de vechi câtuşi ‘nalţ înc-un stâlp pe-un sfânt hotar.
Eben-Ezer! - Ajuns aici, privesc tot lungul drum trecut:
...Ce paşi mărunţi, ce urme mici, ce-a trebuit - şi ce-am făcut!...
Gândesc cu sufletul durut la anii ce i-am risipit,
- Cât am trăit din ce-am ştiut, cât am ştiut din ce-am trăit?
Cât am gândit din ce făceam, cât am făcut din ce-am gândit,
Cât am iubit din ce aveam, cât am avut din ce-am iubit?
Cât am trăit din ce-am crezut, cât am crezut din ce-am trăit,
Cât am vorbit din ce-am făcut, cât am făcut din ce-am vorbit?...
...La stâlpul meu de greu hotar, cad azi cu faţa la pământ:
- Nu-n cântec pun, ci-n plâns amar, Isuse, noul legământ.
Şi-aş vrea de-acum pân-la sfârşit, prin harul Tău dumnezeiesc,
Să pot trăi tot ce-am vorbit, să pot vorbi tot ce trăiesc.
La anii...
La anii răstignirii, când am intrat în beznă
Eroic, dar cu suflet naiv şi neprecis,
Lucea cătuşa pusă la mână şi la gleznă
Dar ochii şi-Adevărul purtau umbriri de vis...
Urcuşul greu şi crâncen, prin anii duri de după,
Mi-au dăltuit un suflet mai matur şi mai clar,
Căci, bând singurătatea cu-o prea amară cupă,
I-am fost deschis iubirii prea slobod stăvilar.
Trăind, prea fără oameni, o lume-nchipuită,
Nu cunoscusem fiara sub zâmbetul senin:
Cum să pricep că poate chiar mâna miluită
Să-ntoarcă bunătăţii, tăişul cu venin?
Dar anii încercării prin foc şi rugăciune
Mi-au ars pe veci perdeaua naivelor vederi
Şi, strâns lângă frumuseţea sfinţeniei străbune,
I-am juruit depline rămasele puteri.
Descoperind Lumina de Dincolo de Fire,
În tainele din duhuri şi inimi am pătruns
- Şi-atunci cărări şi fapte mi-au prins să se deşire
Sub înţelesul tainic ce-n toate zace-ascuns.
...La anii învierii când am ieşit din beznă,
Despovărat de fumuri, de neguri şi-amăgiri,
Cătuşa ruginise la mână şi la gleznă,
Dar ochii şi-Adevărul purtau cereşti luciri...
Filter
No comments...
Write Comment
Va rugam scrieti un mesaj in legatura cu articolul.
Atacurile la persoane nu vor fi publicate.
Rugam nu folositi comentarile pentru a promova website-uri sau publicitate de orice fel.
Comentariile vor fi mai intai citite si doar apoi publicate. Va multumim pentru intelegere.
Carti on-line 
