...Să ştiu s-aştept şi suferinţa,
Căci şi ea are de-mplinit
O mare taină-n viaţa celui
Ce cu Cristos se vrea unit;
Dar orişicare-ar fi cuptorul
Şi-n orice flăcări să mă-ncing,
Nimic nu-mi frângă-ncredinţarea
Că am să-nving, că am să-nving...
Era atunci noaptea Anului Nou 1948... Trecuseră 25 de ani.
Poate
adormisem ceva sau poate nu, pentru că şi ceilalţi lângă care stăteam
culcat se mişcau şi oftau întruna. Trecusem nu numai într-un an nou, ci
într-o eră nouă, într-un ev nou, într-o lume nouă...
Simţeam
ceva ca atunci când, într-un război la care mergeam silit, am trecut
hotarul apei ce despărţea de veacuri viaţa noastră şi ţara noastră de
viaţa străină a străinului care ne-a fost dintotdeauna vrăjmaş. Am
simţit atunci că păşesc pe un pământ primejdios unde stăpâneşte răul şi
unde la fiecare pas de acum şi până la sfârşit mă pândeşte o ameninţare
şi pe faţă şi în ascuns.
Şi mă urmăreşte un vrăjmaş de moarte - şi văzut şi nevăzut...
Pe
geamuri se făcuse ziuă, dar în jurul sufletului meu se făcea tot mai
noapte şi tot mai întuneric. Intrasem într-un tunel lung, cine ştie cât
de lung.
Trenul în care fusesem împins mergea încet, nespus de
încet şi razele palide care fulgerau câte o clipă din timp în timp îmi
arătau feţe tot mai speriate şi locuri tot mai necunoscute. Trupeşte
nu-i vedeam un capăt decât prin vreo minune... Uneori mă gândeam că
undeva se va prăbuşi peste noi, înainte de a ieşi din el. Alteori ştiam
că se va petrece minunea.
Că dintr-o dată se va face o mare
lumină şi că totul se va transforma într-o clipeală din ochi din cea
mai neagră noapte în cea mai strălucită zi.
Eram încredinţat că
toţi aceştia care sunt acum aici cu mine - şi cele trei femei care sunt
închise dincolo, în camera vecină - nu astăzi poate, căci este Anul Nou
şi nu se lucrează nici chiar aici, dar mâine - vor fi eliberaţi. Cu ei
vrăjmaşul cel nevăzut nu are nimic, iar cel văzut va termina repede.
Cu
mine, însă, războiul va dura mult... Eu sunt aici cu Isus Biruitorul,
Care a fost luat împreună cu mine. Cu noi vrăjmaşul cel nevăzut nu va
termina repede, nu va termina niciodată cât vom fi pe pământ. Războiul
a fost declarat în primul rând împotriva lui Isus - nu împotriva
noastră, împotriva mea. Întâi a fost luat şi închis El, apoi eu.
Deodată am fost amândoi, dar întâi El şi în urmă eu.
Tot aşa
gândesc că trebuie să fie şi la ieşire: întâi El şi pe urmă eu... Adică
eu nu voi putea ieşi din întunericul acestui tunel decât cândva, când
iarăşi Isus Biruitorul Se va elibera pe Sine - apoi mă va elibera şi pe
mine. Cum va fi asta, nu ştiu... Când va fi asta, iarăşi nu ştiu...
Dacă pe pământ - sau numai în cer, Singur El ştie...
La
ceilalţi, ai lor le-au adus de mâncare de acasă. Le-au adus şi pături
de învelit şi perne, fiindcă este frig... Afară zăpada este mare şi de
sus tot mai cade încă.
Cei ce stau aici povestesc între ei fără
prea multe griji. Ei sunt oameni lumeşti care se acomodează repede la
orice situaţie şi chiar încep să facă glume şi bancuri, râzând uneori
chiar nefiresc de tare pentru locul şi starea aceasta. Ei sunt siguri
că mâine vor ieşi. Şi eu sunt sigur de asta.
Şi au şi ieşit...
Întâi secretarul primăriei... Apoi notarul public, apoi preotul, apoi avocatul, în fiecare zi câte unul.
În a cincea zi, seara mi s-a spus să fiu gata că voi pleca la Oradea.
Am
fost luat împreună cu o doamnă pe care n-o mai văzusem decât o singură
dată în viaţa mea, la adunarea religioasă de la închisoare, din
săptămâna trecută. Auzisem că e sora unui fost ministru şi adusese şi
ea cu servitoarea ei nişte daruri pentru deţinuţi. Celorlalte două
femei le dăduseră drumul, dar ei nu. Probabil aveau altceva şi cu ea.
Fără
nici un fel de anchetă, şeful ne-a dat în primire unui poliţist, care -
zicea el - va trebui să ne predea la Siguranţa din Oradea. Acolo vor
face cu noi ce vor vrea. Va trebui să plătim trenul şi pentru
poliţistul care ne va escorta, fiindcă Statul nu are bani să plătească
şi pentru duşmanii săi. Destul rău i-am făcut până acum, dar de acum
s-a terminat cu noi...
— Frate Dorz, ce va fi cu noi, zise plângând doamna care vorbea cu mine pentru prima dată în viaţa ei?
—
Dacă îl avem pe Dumnezeu, doamnă, va fi bine. Dacă nu-L avem, va fi
rău, oricine am fi şi oriunde am sta, răspunsei eu, mirat de ce repede
ajunsesem fraţi, eu - fiul de ţăran din Mizieş şi ea - fiica unui
moşier şi sora unui ministru. Durerea şi umilirea ne nivelează pe toţi
într-un ceas, ca într-o mie de ani.
Am tremurat de frig toată noaptea pe trenul hodorogit în îmbrăcămintea mea subţire şi uzată.
La
Oradea am fost împins de spate să urc scările unui celular construit în
grabă în curtea unei clădiri cu zidurile pe patru străzi. Celularul
acesta avea parter şi etaj. Câte opt celule fiecare. Patru de-o parte
şi patru de alta. Iar la mijloc, coridorul. Totul era din scândură, aşa
că uşor se auzea tot ce se întâmplă, deşi cei doi poliţişti se
încruntau neîncetat pe coridor, mai mult prin gesturi decât prin
şoapte, la toţi...
Celula a doua din dreapta de la etaj - în
care am fost împins fără nici un cuvânt, ci numai prin zmucituri - avea
trei priciuri din câte o scândură goală, două pe părţi şi una în fund.
Două erau ocupate, pe cea liberă m-am aşezat eu.
Era spre ziuă
când am ajuns. Le-am spus bună dimineaţa. Probabil le-am spus destul de
tare, căci amândoi au dus în acelaşi timp degetul la buze, îngroziţi şi
mi-au spus: "Psst! În şoaptă!"
Pe urmă mi-au explicat plini de
frică, mai mult prin gesturi şi ei decât prin şoapte, că n-avem voie să
vorbim. Că n-avem voie să ştim cine este lângă noi. Că n-avem voie să
întâlnim pe nimeni de acasă. Că n-avem voie să întrebăm şi să spunem
nimic nimănui. Că n-avem voie să ieşim decât până la WC de două ori pe
zi când suntem scoşi, dimineaţa şi seara, la program, de către
gardianul care stă pe coridor zi şi noapte să ne supravegheze pe toţi.
— Dar peste zi, dacă ai nevoie, nu te scoate?
— Cu foarte mare greutate, după ce baţi de nu ştiu câte ori în uşă. Dar mai bine să nu baţi, mai bine să suferi cât poţi.
— Dar de mâncare, dă ceva?
—
Dacă îţi aduce familia, îţi dă. Dacă nu ştie familia de tine, sau eşti
departe, vine o dată pe zi un deţinut de la penitenciar cu o găleată şi
îţi dă. Cine are castron şi lingură de acasă, mănâncă. Cine nu - rabdă!
— De dumneavoastră ştie familia?
— Ştie! Noi suntem de aici din Oradea. Soţiile ştiu de noi şi vin în fiecare zi să ne aducă de mâncare.
Ei
erau simpli muncitori de la tramvaiele oraşului. Deci nici cu ei
lucrurile nu vor fi prea complicate. Peste câteva zile o să li se dea
drumul. Cei ce aveau cu ei nişte mărunte socoteli, o să-i înveţe minte
puţin şi apoi o să-i lase în pace.
Nu mâncasem nimic de ieri,
nu dormisem toată noaptea, iar acum aşteptam fără grabă şi fără
curiozitate ce va veni. Nu ştia nimeni cât ar putea fi ceasul şi numai
după foamea pe care o simţeam, bănuiam că trebuie să fie pe la amiază.
Pe
sală se făcu mişcare. Uşa se deschise şi gardianul aduse mâncare caldă
de acasă celor doi care se şi grăbiră s-o termine ca să dea înapoi
cratiţele goale. Nici unul nu-mi oferi nici măcar o bucăţică de pâine,
deşi porţia fiecăruia ar fi ajuns pentru doi.
Grozav, cât de
lacom şi mult mănâncă omul când nu are. Constatarea aceasta voi face-o
de mii de ori în mulţii ani care vor mai urma astfel pentru mine de
acum înainte.
Într-un târziu uşa se deschise din nou şi gardianul, arătând spre mine, îmi zise:
— Tu ai castron şi lingură, mă? Vino, ia-ţi mâncarea!
Pe
sală era un om în haine vărgate de penitenciar, cu o găleată până cam
la jumătate de fasole în mână şi cu un băţ în vârful căruia era prinsă
cu un cui o cutie goală de conservă, cam de 300 de grame - asta era
polonicul.
— În ce-ţi iei mâncarea? Repede că n-am timp. Ori rămâi nemâncat până mâine?
M-am
uitat împrejur şi, nevăzând nimic - cum îmi era foame - mi-am împreunat
mâinile ca un castron şi omul mi-a pus porţia mea de mâncare, o cutie
de aia de conserve, în căuşul palmelor şi astfel, direct cu gura, cu
nasul, cu ochii - am mâncat din fasolea goală fără nici un strop de
pâine. Aşa mi-am luat eu prima mea masă de la stat de când venisem de
pe front.
Dar niciodată n-am simţit în inima mea o bucurie mai
mare după o masă, ca după asta. Simţeam că Mântuitorul meu este alături
şi suferă şi El împreună cu mine. Scriu asta pentru ca cei ce vor mai
avea vreodată să treacă prin astfel de stări, să nu se teamă. Prezenţa
lui Cristos lângă ei le va da atâta bucurie inimii, încât vor putea
suferi totul în felul cel mai demn şi mai frumos.
Uşa noastră
se deschidea foarte rar, dar multe uşi de pe coridorul nostru se auzeau
deschizându-se des, atât ziua cât şi noaptea. Peste tot însă nu se
auzea nici o vorbă, ci numai mişcare şi paşi. După asta bănuiam că
suntem mulţi acolo.
Pe sala noastră erau de pază permanent, cu
schimbul, doi gardieni maghiari, care ştiau foarte puţin româneşte.
Unul dintre ei era bun şi pe omul bun nu prea ţii minte cum îl
cheamă..., dar era unul rău. Pe acesta îl chema Zoli-baci. Era
totdeauna cu o coadă groasă de mătură în mână. Când ne scotea la
"program" dimineaţa şi seara, de multe ori o folosea lovind sau
împingând pe cei ce nu se terminau atât de repede cum voia el la WC şi
la spălat.
Dacă se întâmpla în afară de seara sau dimineaţa să
ai nevoie la WC - fiindcă în celulă nu era nici măcar o oală - trebuia
să baţi în uşă foarte încet de trei ori cu degetul. Şi dacă Zoli-baci
voia să te lase, ieşiai. Dacă nu, sufereai acolo până ce nu mai puteai.
Când, după lungi şi nemaiîndurate suferinţe, omul, bătea mai des
şi mai disperat, auzea uşa deschizându-se, dar şi ciomagul căzând.
Cred însă că pe lângă chinul de care scăpa nenorocitul, loviturile primite nu însemnau aproape nimic.
Astfel
de întâmplări se petreceau zilnic cu cei cărora li se aducea mâncarea
de acasă, dar mai ales duminica. Atunci familiile aduceau mâncare mai
multă, iar cel ce o primea la poartă era mai binevoitor. Lăcomia de
mâncare au plătit-o atunci mulţi cu multe chinuri îngrozitoare. Se
întâmplau şi lucruri pe care nici nu le poţi descrie aici.
De
câteva nopţi, după ora 12, se auzeau mişcări neobişnuite pe sală. La
răstimpuri scurte, zăvoare erau trase şi paşi mergeau pe scări fără a
mai veni înapoi. Presimţeam ceva rău. Nu mai puteai dormi. Nu
înţelegeam ce se întâmpla, dar simţeam că este ceva neobişnuit.
Aşteptam în orice clipă să ne deschidă şi zăvorul nostru. Vecinii mei
şopteau:
— Duc pe frontieră şi împuşcă.
Într-o noapte
cam pe la ora unu, simţirăm că se trage zăvorul nostru dintr-o dată. Şi
cineva, care mi se părea având în mână o armă scurtă, împinse degetul
arătător înspre mine şi-mi făcu semn să ies, poruncindu-mi încruntat în
şoaptă:
— Cu tot bagajul!
N-aveam decât traista cu câteva nimicuri.
Uşa
se închise şi în faţa mea un gardian în uniformă, cu un pistol atârnat
de umăr, îmi făcu semn cu ţeava spre scări, apoi în şoaptă:
— Coboară!
Lângă scara cu cotituri, un alt pistol întins spre mine, mă împinse:
— Hai, mai repede!
La prima cotitură de scări un alt pistol scrâşni:
— Mai repede, banditule! La a doua cotitură - la fel.
La ieşirea în curte, întuneric şi forfotă nevăzută. Cerul înnorat, nici o lumină, ci numai mişcare.
Cineva din spatele meu, foarte apropiat, îmi proptise ceva tare între spete şi mă împingea:
— Cu faţa la zid şi cu mâinile sus!
M-am
întors la dreapta şi m-am aşezat cu faţa la zidul celularului din care
coborâsem. Omul care îmi poruncise se aşeză înapoia mea şi-mi porunci
din nou:
— Mâinile la ochi. Să nu vezi nimic!
Am pus mâinile la ochi, dar cu toate acestea vedeam la un metru, doi câte ceva lângă mine.
Un alt om înarmat adusese pe un alt prizonier, căruia îi poruncise la fel ca şi mie...
Când
a fost împinsă lângă mine, am recunoscut-o pe doamna cu care venisem.
Plângea şi se tânguia încet, îngrozită de moarte în timp ce omul din
spatele ei o împingea, o smucea şi o ameninţa cu înjurături.
— Ne împuşcă, frate Dorz!
— Fie Voia Domnului.
— Gura bestie, strigă cel din spatele ei!
Apoi
lângă ea a fost adus un altul, apoi un altul la rând în linie, cu faţa
la zid şi mâinile la ochi. Şi tot aşa până n-am mai ştiut câţi eram.
Dintr-o
dată s-a auzit din fundul curţii un şuierat scurt, iar apoi cineva
începu să bată des şi puternic, ca într-un covor scuturat de praf.
Nu ţinu mult şi din nou alt fluierat scurt. Bătăile covorului încetară şi cineva spuse încet:
— La comandant!
Aud că unii din spatele nostru pleacă într-acolo. Cel din urma mea şopti:
— Nu mişcă nici unul. Cine mişcă s-a ras!
— Frate Dorz, şopti iarăşi plângând doamna - ne omoară!
— Nu vă temeţi, doamnă! Nu ne lasă Dumnezeu. Rugaţi-vă!
— Cine a vorbit - scrâşni cel din spate, apropiindu-se ameninţător? Tăcurăm amândoi...
După câteva minute, cei plecaţi se întoarseră. Cel de lângă mine îmi comandă în şoaptă:
— La stânga şi dă-i drumul înainte!
Eram primul. Mă întorsei şi-o luai prin întuneric bâjbâind pe lângă zid. La colţ îmi porunci din nou:
— La dreapta!
Nu
vedeam nimic, dar mi se păru că intru într-un tunel sau într-un coridor
foarte îngust şi întunecos. Nu vedeam pe unde calc...
— Fă-ţi
testamentul, banditule, îmi zise satisfăcut cel din urma mea, împingând
ceva tare, tot mai puternic sus în spatele meu, aproape de gât, de
ceafă...! Acum s-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeul tău!
În
clipa aceea am ştiut sigur că merg la moarte... Dar - ciudat! Vă
mărturisesc în faţa Domnului, nu numai că nu am simţit absolut nici un
fel de teamă sau de cutremur, ci dintr-o dată un singur gând nespus de
fericit şi de curios îmi umplu toată inima şi fiinţa mea: iată clipa
când voi întâlni pe Domnul meu Isus. Să văd cum va fi chiar clipa
acestei întâlniri!
Să văd, să văd pe Domnul meu Isus, pe Care L-am dorit atât de mult. O, ce bine, ce bine!
Nu
mai simţii absolut nici o părere de rău, nici după viaţă, nici după
familie, nici după fraţi, după nimic din lumea aceasta. Nu simţii în
tot sufletul meu decât un dor plin de nerăbdare după moarte, după
trecerea cât mai grabnică la Domnul meu Isus. O singură şi fericită
dorinţă curioasă să-L văd, să-L văd pe Isus. Dragul, Dulcele, Scumpul
şi Doritul meu Mântuitor. Nimic altceva, nimic, dar absolut nimic
altceva.
Fraţii mei şi surorile mele, vă adeveresc cu mâna pe
sufletul meu, că acesta este adevărul. Eu am trecut atunci prin moartea
mea.
Am fost cu toată fiinţa mea trecut dincolo de hotarul care
desparte existenţa aceasta de cealaltă. Dumnezeu m-a trecut spre a face
această ultimă experienţă, cea a morţii. Şi să mă încredinţeze atât pe
mine, cât şi pe voi că nu trebuie să ne temem niciodată de moarte. De
absolut nici un fel de moarte. Fiindcă tocmai în clipa aceea puterea
lui Cristos ne va transforma totul într-o aşa de strălucită bucurie,
încât nu teama, ci fericirea negrăită va fi simţământul care ne va
umple viaţa. Atunci mi-a venit în gând clipa martiriului lui Isaac,
care stătea liniştit în faţa cuţitului pe altarul său de jertfă..., sau
a sfântului Ştefan care, când curgeau asupra lui bolovanii ucigaşi,
striga cu faţa strălucind de bucuria slavei: "Văd cerul deschis şi pe
Isus Cristos stând la dreapta Tronului Măririi."
Ştiam că peste
o clipă când se va repeta şi cu mine lucrul acela, voi vedea şi eu
priveliştea aceasta - şi cred că faţa mea strălucea atunci de această
sfântă siguranţă nerăbdătoare.
Mai trecusem o dată, cu câţiva
ani în urmă, pe front, printr-o astfel de împrejurare. Şi atunci eram
exact într-o astfel de aşteptare imediată şi sigură a morţii. Şi exact
astfel de simţăminte am avut.
Mai târziu, peste câţiva ani, voi
mai avea iarăşi să trec printr-o astfel de experienţă... Apoi o alta,
câteva deci, nu numai una. Şi de fiecare dată lucrurile s-au petrecut
aidoma. Aşa că puteţi crede ce spun: nu mă mai tem de nici un fel de
moarte.
Ştiu sigur, nu numai cred sigur: Cristos a biruit
moartea cu adevărat pentru noi cei ce credem şi ne încredem în El.
Pentru noi nici nu mai există moarte: trecem, cum a zis El, din
existenţa aceasta mizerabilă - într-o clipă fericită - la existenţa
cealaltă, eternă şi strălucită. Şi aceasta fără nici o zguduire, fără
nici o teamă, fără nici un gol. O trecere scurtă - atât!
Nu vă
temeţi de moarte! De nici un fel de moarte - voi care sunteţi ai lui
Isus şi cu El, moartea nu există pentru noi. Eu ştiu aceasta sigur! Şi
aştept clipa aceea când voi vedea pe Domnul meu drag, ca pe clipa celei
mai fericite cununi.
Acesta este învăţământul pe care l-am tras
din împrejurarea aceasta în care n-am mai văzut apoi nimic dramatic.
Era numai o experienţă necesară.
La capătul coridorului întunecos, m-am izbit cu genunchii în ceva.
— Suie, îmi şuieră umbra din spatele meu!
Am
pipăit cu mâinile... Ochii mei - orbiţi câteva săptămâni de lumina
puternică a becului aprins zi şi noapte - cu greu se puteau deprinde cu
lucrurile din jur. Desluşii totuşi că urcam într-o dubă trasă cu uşa
chiar în ieşirea coridorului.
Îmi adusei aminte că cei doi din
celulă îmi şoptiseră că acei ce sunt scoşi noaptea, sunt încărcaţi în
dube care îi duc apoi până la frontieră, cei câţiva kilometri, iar
acolo, ca şi cum ar fi vrut să fugă, sunt repede lichidaţi...
— Slăvit să fie Domnul, mi-am zis. Nu mai doresc nimic altceva, decât să fie asta cât mai repede.
—
Ne duc să ne împuşte, frate Dorz - o auzii din nou scâncind lângă mine
pe doamna, care, profitând de zgomotul paşilor care urcau, credea că nu
o mai aude nimeni. Dar omul de lângă ea scrâşni din dinţi şi o trânti
pe banca de lemn izbind-o de peretele dubei.
— Gura, bestie!
Ne înşiruirăm pe bănci, fiecare cu însoţitorul lângă el. În urmă se sui cineva singur, probabil un şef.
Uşa se trânti, dar îndată se deschise din nou. O chemare scurtă şi "şeful" sări înapoi jos.
Câteva minute de şoapte jos, apoi şeful urcă, spunând:
— Gata!
Maşina
porni smucind. Era un frig de ianuarie. Afară văzusem zăpadă. Un ger
tăios ne pătrundea până în inimă şi un frig de ne dârdâiau dinţii în
gura. Totul era de gheaţă: banca, pereţii, oamenii - totul.
Nu
ştiu cât am mers... Simţeam că trecem peste gropi, peste câmpuri, peste
şanţuri... Urcam, coboram, stăteam, iarăşi porneam...
Până când odată s-a oprit. "Şeful" ne-a dat jos şi o poartă a scârţâit scurt, apoi am intrat într-o curte.
— Gata, jos!
Când
am coborât, era dimineaţa şi am văzut că eram la Penitenciar tot în
Oradea. Cum de ne-au trebuit oare atâtea ceasuri să facem cei câteva
sute de paşi câţi aveam de acolo şi până aici? Pe unde ne vor fi dus?
Ce vor fi avut de gând să facă cu noi - şi s-au răzgândit?
Numai Dumnezeu ştie.
Am
trecut pe rând prin camera de primire, unde ni s-au luat bagajele,
numele, actele, lucrurile, amprentele... Noi, bărbaţii, am fost duşi
"sus"...
"Sus": am fost băgaţi într-o încăpere de la etajul doi
al acestei clădiri, construită acum vreo 300 de ani, printre cele
zidite de împărăteasa Austro-Ungariei, Maria Tereza. Cum vor apăsa
acum, de 300 de ani, asupra sufletului ei, acolo în iad unde este ea
acum, aceste ziduri!
Gardianul ne-a numărat încă o dată la uşă,
eram nouă. Apoi a trântit uşa de fier masiv după noi, izbind peste ea
cele două zăvoare uriaşe sus şi jos.
Sus în tavanul înalt şi
boltit ardea un bec slăbănog la care nu vedeam pe jos decât o
pardoseală de cărămizi, roase din loc în loc de picioarele paturilor de
fier ce fuseseră aici, iar prin aceste găuri, băltoace de motorină cu
care se dezinfectaseră cândva pentru a se stârpi ploşniţele şi
păduchii. Altceva nu era nimic.
Nici măcar o laviţă pe care să
poţi sta. Pereţii groşi de un metru străluceau de îngheţaţi. Steluţele
groase erau ca o chiciură spânzurând şi pe păianjenii din colţuri, iar
prin fereastra fără nici un geam, luminile oraşului ne sfredeleau
sufletul cu fiori de frig şi ne îngroşau aburul anemic ce ne ieşea şi
pe gură şi pe nări.
Ne-am uitat unii la alţii, cercetându-ne din ochi şi încercând să ne dezmorţim cumva mădularele îngheţate.
Am
făcut cunoştinţă: un preot greco-catolic, un învăţător, un grefier de
judecătorie rurală, doi ţărani, un profesor de ucenici de la C.F.R.,
doi muncitori de la tramvaie - şi eu. Nouă.
— Dumneavoastră,
părinte, pentru ce aţi fost arestat? - întrebă profesorul, care se
dovedi cel mai comunicativ şi mai curios dintre noi.
— Pentru
ochii mei cei frumoşi - zise nefiresc de vesel preotul. Aşa mi-a spus
şi jandarmul cel care m-a arestat când l-am întrebat şi eu: "Pentru ce
mă arestezi pe mine, domnule şef?" Exact aşa mi-a spus, cum vă zic eu
acum: "Pentru ochii dumitale cei frumoşi". Şi pentru asta m-a ţinut
zece zile acolo în arestul lui, pe frigul ăsta aşa, cum sunt aici, fără
măcar vreo pătură, fără să-mi dea nimic din ce mi-au adus de-acasă,
lăsându-mă să-mi zdrobesc de duşumelele lui ilionul, ischionul şi
pubisul meu pe care pielea mea s-a făcut o scoarţă ca pe un copac
uscat. Apoi m-au adus aici la Oradea, unde la fel nimeni nu mi-a spus
şi nimeni nu m-a întrebat nimic. Apoi adăuga zâmbind:
— Acum
uitaţi-vă şi voi la mine, fraţilor, dar să spuneţi drept: am eu nişte
ochi chiar aşa de frumoşi încât să merite trei săptămâni de astea?
Toţi
ne înveselirăm tropăind, zgribulind şi frecându-ne mâinile în care
suflam să ne încălzim cu toată căldura care o mai aveam în noi. Dar
simţeam că toată puterea ni se sleieşte cu aburul care se ridica drept
spre bec, ca un fum chinuit al jertfei noastre care se topea sub el.
Prin fereastră începu să bată un vânt aspru şi tăios dinspre luminile îndepărtate, care se uitau la noi fioros şi reci.
— Dar dumneata, pentru ce ai ajuns aici, îl întrebă cineva pe învăţătorul?
— Pentru ...Teţ Vasile din Oşand, zise acesta zâmbind trist.
— Cine-i ăla?
— Un coleg mort acum 10 ani.
— Şi ce-a făcut colegul dumitale cel mort?
—
Nimic, a murit într-un accident, iar eu într-o seară, în glumă am făcut
spiritism cu încă vreo doi colegi. Şi ce îl voi fi întrebat eu, ce nu,
în glumă - nu ştiu. Dar după câteva zile, nişte vii au aflat ce
întrebasem eu pe un mort - şi acum iată-mă aici.
— Dar dumneata, pentru ce eşti? îl întrebară pe profesorul de ucenici.
—
Eu? Pentru "cele două posibilităţi" - zise şi el tot aşa hazliu ca şi
ceilalţi. Am spus şi eu ceva cuiva în glumă, iar el m-a înţeles în
serios.
— Cum, cele două posibilităţi?
— Aşa ca acum!
Una bună, una rea. Dacă nimereşti în cea bună, e bine, dacă ajungi în
cea rea, e rău - dar iarăşi ai două posibilităţi. Să scapi mai curând,
ori să scapi mai târziu. Dacă scapi mai curând - e bine. Dacă scapi mai
târziu, e rău - dar iarăşi ai două posibilităţi: să ieşi sănătos, ori
să ieşi bolnav. Dacă ieşi sănătos e bine, dacă ieşi bolnav e rău - dar
iarăşi ai două posibilităţi.
— Să te vindeci sau să mori - râse preotul. Toţi râseră.
—
Dacă te vindeci e bine - zisei eu - dacă mori, ei, dacă mori nu mai ai
decât ultimele două posibilităţi. Să mergi ori în Împărăţia Cerurilor
cu Dumnezeu - dacă ai crezut în El şi ai trăit după Voia Lui - ori să
mergi în prăpastia întunericului veşnic cu diavolul, dacă ai trăit în
păcat fără Dumnezeu. Acolo nu mai există decât această una îngrozitoare
posibilitate pentru vecii vecilor!
Nimeni nu mai râse. Trei voci mă întrebară deodată:
— Dumneata pentru ce ai fost arestat?
—
Am fost de Crăciunul trecut cu un program religios la închisoare şi la
spital. Am redactat o foaie religioasă şi am scris nişte poezii
creştine.
— Dumneata eşti cumva din Oastea Domnului?
— Da!
— Cunoaştem şi noi ceva despre Oastea Domnului - spune-ne mai pe larg cum a fost.
— Să ne găsim cumva un loc mai întâi.
Privirăm
cu toţii spre fereastra fără nici un geam. Un suflu de ger aspru ne
tăia ochii şi răsuflarea. Ne depărtarăm repede din faţa ei.
— Ce putem pune în fereastra asta să nu ne mai bată vântul chiar aşa?
—
Reverenda părintelui - glumi necuviincios profesorul, căutând să facă
haz de necaz, pentru a nu cădea cu toţii în descurajarea situaţiei.
— Şi apoi eu în ce mai tremur, răspunse cu un glas de glumă jalnică preotul?
— Să pună badea ăsta cojocul lui cel de oaie.
— Nu-l pun că îngheţ fără el.
— Atunci ce punem?
— Dau eu o cămaşă, mai dă altul una. Mai un prosop... Am acoperit astfel fereastra.
—
Şi acum unde să stăm, că nu vom putea sta mult aşa? În peştera asta
nu-i nimic, numai obiectul acela în colţ. Era tineta, hârdăul de
murdării.
Ce bine că este măcar acesta. Ce îngrozitor suferisem dincolo fără el!
—
Eu bat la uşă să ne aducă nişte paie sau nişte priciuri - zise
profesorul. Şi bătu în uşă o dată, de două ori, de trei ori, tot mai
tare.
În uşă se deschise o vizetă cât o gamelă. Văzurăm o jumătate de puşcă şi două mustăţi mari şi încruntate:
— Ce vrei, mă?
—
Domnu’ şef, n-avem nimic aici pe ce să ne aşezăm. Daţi-ne măcar nişte
priciuri, nişte scaune, nişte paie, orice numai să stăm pe ceva. Murim
aici de frig. Ce faceţi cu noi?
— Aşteptaţi! Şi trânti vizeta.
În închisoare încă nu se sunase deşteptarea.
Simţeam
că îngheţăm, începând de la picioare. Genunchii ne înţepeniseră. Ne
mişcăm tot mai greu încoace şi încolo, suflând în palme şi frecându-ne
urechile. Ne lipeam unii de alţii spre a ne încălzi spatele. Ieşea
aburul din noi ca din nişte oale golite. Părea totul mort. Părea că în
curând vom muri şi noi.
Dar dintr-o dată se auzi un clopoţel
undeva în curte. Apoi voci şi mişcare. Zgomote de uşi şi paşi. Curând
zăvoarele uşii noastre se izbiră trase, iar marea uşă se deschise,
scârţâind ascuţit.
— Mergeţi toţi în colţul cela cu faţa la
perete! răsună vocea aspră a gardianului. Şi doi deţinuţi cu haine
vărgate intrară cu două braţe de paie pe care le aruncară în partea
cealaltă. Apoi ieşiră.
— Le împroşcaţi şi staţi pe ele!
După
ce ieşi gardianul, se repeziră fiecare să ia cât mai multe pentru sine,
din paiele fărâmiţate. Dar paiele erau puţine. Şi după ce luară primii
lacomi, pentru ceilalţi nu mai rămăsese nimic.
— Nu aşa, zise
unul dintre cei ce rămăseseră fără paie. Le aşezăm uniform, iar apoi ne
aşezăm cu toţii unul lângă celălalt. Bine, rău, cum este, dacă e aşa, e
aşa. Trebuie să împărţim totul egal, frăţeşte. Aici suntem fraţi
vrând-nevrând.
Abia ne aşezarăm pe paie, când se deschise vizeta de jos.
— Mâncarea!
Nouă
porţii de turtoi. Un fel de mămăligă coaptă şi rece. Nu mai văzusem de
asta în viaţa mea. Era cam cât o bucată de săpun de rufe. Îmi luai şi
eu porţia mea. Era rece şi necoaptă, ni se lipea de degete... Am
început s-o mâncăm, lingându-ne degetele năclăite şi îngheţate.
— Staţi că vine şi cafeaua, nu mâncaţi turtoiul gol!
Pe vizeta deschisă intrară nouă gamele aburind cu ceva ca o apă neagră pe fund.
Nu ne-am mai uitat la gamelele turtite, ruginite, cu smalţul sărit. A mea curgea pe la un colţ...
— E caldă, ce bine! zise cel ce luă prima gamelă.
Am
pus un deget în gaura prin care picura gamela mea şi, retrăgându-mă
într-un colţ, mulţumeam Domnului, încălzindu-mi mâinile pe gamela
ruginită pe care o ţineam între palme, ca pe o ofrandă înaintea lui
Dumnezeu.
Acesta era darul Lui pentru mine şi jertfa mea pentru El.
...O, Dumnezeul meu, primeşte şi Tu ceea ce-ţi dau eu, cum primesc şi eu ceea ce-mi dai Tu!
Din ochii mei picurau lacrimi liniştite în castronul aburind.
Căldura lor era la fel.
Niciodată
nu mi-aş fi putut închipui că cineva poate simţi atâta mângâiere şi
bucurie într-o astfel de stare. De fapt nici nu bănuiam niciodată că
pot fi astfel de condiţii undeva pentru om.
Dar acum cred şi
caut să mă obişnuiesc cu toate, fără să mă mai mir de nimic. Doresc un
singur lucru: să pot suporta totul mulţumind lui Dumnezeu, cu bucurie,
sau măcar cu răbdare.
Încă o dată: nu spun asta decât pentru a
trage nişte învăţăminte, fiindcă viaţa poate fi uneori mai grea decât
moartea, de o mie de ori. Şi pentru că frica morţii fiind mai mare
decât frica veşniciei, omul adeseori îşi vinde veşnicia sa pentru a-şi
mai amâna cu câteva clipe moartea aceasta.
Niciodată să nu faceţi aşa ceva!
Viaţa
de fiecare zi aici este o foamete continuă. Afară de bucăţica de turtoi
de dimineaţă se primea la amiază cam tot atâta turtoi şi tinicheaua aia
de conservă din vârful băţului cu ciorbă, dar care, fiind legată cu
sârmă, se clătina, vărsând jumătate înapoi, ori pe jos. Seara tot atâta
ciorbă goală, mai mult fiind numai zeamă în care fusese nişte arpacaş.
Număram firele de arpacaş rămase pe fundul castronului ruginit.
Fiecare
aveam între şapte şi cincisprezece boabe. Când primeam cartofi, era
norocos acela care afla - prin zeama neagră de cartofi necurăţaţi şi
nespălaţi, adeseori aduşi îngheţaţi şi putrezi - câte un sfert sau
jumătate de cartof, printre pământul şi nisipul rămas gros pe fundul
castronului.
Slăbisem în câteva săptămâni, încât mi se clătinau dinţii în gură şi abia vedeam cu ochii la câţiva paşi...
Într-o
dimineaţă gardianul ne-aduse în loc de turtoi şi cafea nouă porţii de
hrană rece. Un sfert de pâine şi o bucată de slănină.
— Ce-i cu asta, dom’ şef?
— Hrană rece. Veţi pleca de aici!
— Unde, întrebară vreo trei voci deodată?
Dar
uşa se trânti furioasă. Ce îndrăzneală şi ce prostie să întrebi aici
aşa ceva! Cine ştie nu-ţi spune niciodată - cine spune, nu ştie.
După
câteva ceasuri am fost scoşi afară cu tot bagajul şi doi temniceri
ne-au înşirat doi cu doi, împingându-ne şi îngrămădindu-ne să ţinem
aproape şi să nu ne uităm decât în jos. Repede, repede...
Jos
la poartă ni se dau lucrurile fiecăruia - aici eram mulţi - şi un
ofiţer aşteaptă lângă masă, privindu-ne pe fiecare dintre noi încruntat
şi sever. Un temnicer vine cu o grămadă de lanţuri, pregătindu-se să ni
le pună la mâini sau la picioare.
— Le punem la fiecare, sau la câte doi?
Ofiţerul
ne măsură încă o dată pe toţi cu ochi cunoscători şi, văzând probabil
că nici unul nu arătam a fi primejdioşi, mai ales în halul în care
eram, zise:
— Nu le punem deocamdată. Le luăm cu noi şi... vom
vedea. Nu-i putem duce cu lanţuri prin oraş. Dar, întorcându-se spre
noi, ne spuse ameninţător:
— Fii atent aici! Mergem prin oraş.
Să nu care cumva să te muşte şarpele de inimă şi să faci vreunul vreo
mişcare că, uite! (şi scoase de sub manta ţeava ameninţătoare a unui
mare pistol şi continuă) asta te aşteaptă. Ai înţeles? Nu-ţi pun
lanţurile deocamdată. Dar îndată ce văd că e nevoie, uite-le aici!
— N-aveţi nici o frică domnule locotenent - îl asigurarăm noi toţi. De ce să fugim, ce rău am făcut?
— Acum doi cu doi vă luaţi de mâini şi-i daţi drumul după tovarăşul gardian.
Am
ajuns la gară îngheţaţi de tot, lipăind prin gropi şi gunoaie pe
străzile pline de apă şi noroaie. Apoi, înghesuiţi cu mai mulţi, aduşi
de alţii într-o dubă-vagon, am călătorit, numai Domnul ştie cum, până
am auzit pe cineva spunând afară: "Urmează Gherla". Atunci paznicii
noştri, acum mai mulţi, au intrat iarăşi în alarmă:
— Fii atent
aici! Coborâm! Nu care cumva să te muşte şarpele de inimă pe vreunul
că, uite, - şi iarăşi văzurăm ţeava pistolului uriaş scos de sub manta
- ‘nţeles?
— Nu vă temeţi, domnilor, îi asigurarăm noi iarăşi, liniştiţi.
Dar
acum am fost încolonaţi pe patru şi, între câte trei pistoale scoase pe
dreapta, alte trei pe stânga şi câte unul înainte şi altul înapoi, am
luat-o iarăşi prin mijlocul noroaielor şi uliţelor de la gară până la
fiorosul penitenciar cu renume istoric şi universal, Gherla, despre
care auzisem şi citisem atât de mult. Ştiam că, împreună cu Aiud şi
Seghedin, acesta era cel mai temut penitenciar încă de pe vremea
cumplitei stăpâniri austro-ungare. Că pe aici au trecut sau au rămas pe
veci mulţi dintre cei mai buni sau cei mai răi oameni despre care
auzisem. Pe aici au trecut marii patrioţi români din vremile monarhiei
asupritoare. Aici suferiseră sute de ani marii luptători pentru
mântuirea popoarelor subjugate. Aici pieriseră unii dintre cei mai
renumiţi haiduci şi răsculaţi, împinşi la aceste acte disperate de
către vitregiile vremurilor şi ale stăpânirilor nedrepte.
Acum
iată-mă şi pe mine aici, pentru Numele cel Scump al Domnului şi
Mântuitorului meu Isus Cristos. Cine ştie mai câţi dintre cei ce
trecuseră sau rămăseseră aici vor mai fi suferit necunoscuţi şi ei
pentru Numele Domnului Isus? Aici au venit cei mai mulţi aduşi de ură,
de lăcomie, de răzbunare, de cruzimi... Dar câţi oare vor mai fi fost
aduşi de dragostea pentru Cristos?
Slavă ţie, dragoste a lui
Isus Cristos! De acum ai şi tu pe cineva adus numai pentru tine, aici.
Ajută-mă să mă arăt vrednic de misiunea pentru care m-ai adus în locul
acesta.
Serviciul de la poartă ne luă în primire după felul
cunoscut: percheziţie, reţinerea actelor, luarea amprentelor, apoi
luaţi în primire de paznici noi, trecuţi prin două curţi şi două porţi
până în faţa marii clădiri cu trei rânduri de ferestre la intrarea
căreia ne oprim. Cineva se uită în sus şi şopti grav:
"Pe vastul frontispiciu ctitorit,
Inert în vânt şi ruginit cu ploaia,
Un ceas enorm arată-ncremenit
Că timpul nostru şi-a oprit bătaia..."
— Daţi-i drumul sus, la camera 43!
La
numărul 43 era atunci o cameră mare cu fereastră înaltă prevăzută cu
nişte gratii groase ca mâna, fără obloane şi prin care se vedea până
departe peste case, peste grădini, peste Someş, până spre dealurile
îndepărtate spre miazăzi.
Şi uşa se închise cu zgomot din nou în urma noastră.
Am stat şi aici trei luni, până în Aprilie, la Paşte.
În
toate privinţele atunci aici era mai uşor. Era un regim de lagăr, în
cele două colţuri de jos ale clădirii în formă de "U" întors, erau
amenajate atunci, la începutul anului 1948, două lăcaşuri de rugăciune,
unul pentru ortodocşi, celălalt pentru greco-catolici. Preoţii din oraş
şi din lagăr oficiau în fiecare duminică slujbe religioase şi deţinuţii
din lagăr puteau participa în voie la aceste rugăciuni. De dimineaţa de
la deschidere, până seara la închidere puteai veni să stai uneori să
citeşti şi să te rogi aici. Aceasta a fost un mare bine pentru mulţi,
dar mai ales pentru mine. În timpul unei rugăciuni mi-a venit aici
îndemnul să încep versificarea psalmilor şi a altor părţi din Sfânta
Scriptură.
Am şi început lucrul acesta şi multe zile şi ceasuri
fericite am avut cu Domnul lucrând la aceste versificări, în
singurătatea evlavioasă a acestor lăcaşuri lăsate acolo de Dumnezeu ca
nişte oaze binecuvântate în acel pustiu sufletesc. Cu mulţi am putut
vorbi atunci despre mântuirea sufletului lor.
Şi unii au aflat-o.
Dar
curând pârjolul pustiitor a trecut şi peste aceste oaze, aducând pentru
cine ştie câtă vreme şi acolo înstăpânirea vaietelor înăbuşite în
lacrimi.
În Săptămâna Patimilor, ca un dar ceresc al
suferinţelor lui Cristos pentru oameni, sosiră listele de eliberare. La
fiecare două zile sosea o listă de câte 50 de nume. Se formau coloane
şi cei închişi erau eliberaţi...
Priveam la bucuria celor
eliberaţi şi la durerea celor rămaşi şi mă gândeam la marea alegere din
Ziua Judecăţii Divine... Când se vor citi numele celor răscumpăraţi,
înscrişi în Cartea Vieţii, iar cei ce-şi vor auzi numele, cum vor ieşi
dintre ceilalţi, strigând un fericit "Prezent" - şi trecând de-a
Dreapta Tronului Slavei în ceata nenumărată a biruitorilor încununaţi
cu strălucirea veşnică... Vai, când se va termina de citit - ce vor
face acei ce vor rămâne? Cei al căror nume n-a fost găsit scris acolo?
Ce plânsete, ce ţipete, ce vaiete vor mai răsuna atunci...
Atunci
nu vor mai fi decât aceste două tabere: a celor mântuiţi şi a celor
pierduţi. A celor eliberaţi pe veci. Şi a celor rămaşi în închisoare pe
veci.
Am văzut atunci prieteni despărţindu-se foarte greu.
Stătuseră timp atât de îndelungat împreună, iar acum unul este strigat
iar celălalt nu. Unul trebuia să plece, iar celălalt să rămână. Se
despărţeau poate pe veci. O, ce cutremurător învăţământ am tras eu
atunci din aceste dureroase despărţiri! Şi cum aş dori să vă fac şi pe
voi, dragii mei, să vă gândiţi adânc asupra adevărului mântuirii sau al
pierzării cu care veţi fi confruntaţi neapărat şi fără putinţă de
înconjor, nu se ştie care şi când - dar sigur, în curând şi cu toţii.
Căci
dacă rămânerea noastră într-o închisoare vremelnică poate îndurera atât
de mult, ce poate să însemne rămânerea definitivă într-o închisoare
eternă? Atunci cum să nu ne folosim chiar acum de unicul prilej pe care
îl avem de a-L primi pe Domnul Isus, spre a fi mântuiţi? Spre a fi
înscrişi în Cartea Vieţii Eterne?
Pe lista sosită în Vinerea Patimilor, era trecut şi numele meu.
Mi-am
căutat din ochi prietenii mei, care în timpul suferinţelor mele
veniseră la Domnul aici şi de care eram acum atât de legat sufleteşte.
Le-am împărţit celor ce rămâneau tot ce aveam şi am ieşit,
despărţindu-mă de ei cu adâncă durere şi multe lacrimi. Suferinţa
îndurată împreună, precum şi faptul că ei veniseră la Domnul aici în
acest cuptor al încercării, ne legau împreună mai adânc decât orice
alte legături. Pe cât de mult îi doresc pe cei de afară, pe atât îmi
pare rău de cei dinăuntru. O, dacă n-ar uita ei niciodată lacrimile şi
legămintele pe care le-au înălţat atât de cutremurător spre Dumnezeu în
clipa predării lor! Lungile seri de citire a Bibliei. Sau frumoasele
ceasuri petrecute în rugăciunile din Biserică.
După terminarea citirii listei, şeful de secţie strigă:
— Luaţi pe două rânduri să facem numărul. Ne-au numărat de două ori. Eram mai mult cu unul.
— Nu se poate! Care eşti ăla care nu ţi-ai auzit numele strigat de pe listă şi ai venit aici?
— Toţi ni l-am auzit!
— Nu se poate. Ia fiţi atenţi, mai citim odată.
Într-adevăr era unul care intrase printre noi, fără să fi fost înscris în listă. Şi tocmai el se înghesuise în fruntea tuturor.
A fost înhăţat şi îmbrâncit înapoi cu ocări şi lovituri.
Mi-am
adus aminte atunci de pilda Mântuitorului cu cel intrat în Odaia de
Nuntă, fără haina de nuntaş. Şi m-am gândit la mulţi dintre cei ce
intră prin adunările credincioşilor Domnului fără naşterea din nou,
fără o adevărată întoarcere la Dumnezeu şi transformare a vieţii...
Sunt unii dintre aceştia care fac ca omul ce nu fusese scris în lista
Conducerii, dar care se înghesuia în fruntea celor eliberaţi... Ce
mulţi mai sunt de aceştia şi astăzi prin fruntea adunărilor creştine şi
a bisericilor Domnului Isus, dându-se drept conducători şi lăudându-se
cu siguranţa mântuirii lor! Dar va veni în curând marea verificare şi
atenta numărătoare. Şi toţi aceşti intruşi şi uzurpatori vor fi daţi
afară pe faţă înaintea tuturor, apoi aruncaţi aşa cum se cuvine acolo
unde merită.
Oare tu unde vei fi atunci?
În Sâmbăta Mare
eram acasă, în Duminica învierii, dis-de-dimineaţă, cântam şi eu cu
cele mai fericite lacrimi, din tot străfundul recunoştinţei mele,
împreună cu toţi cei dragi ai mei, în bisericuţa luminată ca un cer
înstelat: "Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi
celor din morminte viaţă dăruindu-le..."
Într-adevăr, în ce
morminte fusesem - şi ce viaţă îmi dăruise dintr-o dată Marele meu
Dumnezeu şi Mântuitor, Cristos Cel înviat!
Când ieşeam din
Gherla, mi se dăduse o "Foaie de Liberare" cu care trebuia să mă
prezint la Poliţia de Siguranţă în cel mult trei zile de la sosirea mea
acasă.
După ce au trecut cele trei zile de Paşte, mi-am luat "Foaia" şi m-am dus iarăşi la şeful cel uriaş de la Beiuş.
— Ei, ai venit?
— Da!
— Cum a fost?
— Aşa şi-aşa!
—
Ei, acum îţi pun în vedere ca pe viitor să întrerupi orice activitate
cu Oastea aia a Domnului. Altfel să ştii că vei ajunge din nou la noi.
Şi atunci nu va mai fi tot aşa de uşor cum a fost acum! Ai înţeles?
— Bine!
După ce îmi scrise numele într-un registru şi mai însemnă ceva în dreptul numelui meu, îmi întinse foaia şi îmi zise:
— Acum pleacă! Peste două zile te prezinţi din nou la noi. Vei fi aici poimâine la ora 6 dimineaţa.
Peste
cele două zile, la ora 6 dimineaţa eram la poarta lor. Poarta era
închisă, iar dincolo un paznic poliţist, care, printr-o vizetă din uşă,
îmi zise:
— Vino mai târziu, pe la 8 sau 10.
M-am dus în parcul oraşului, m-am plimbat, am stat pe bănci - şi la ora 8 am fost acolo.
Poarta din nou era închisă, iar glasul prin vizetă îmi porunci batjocoritor:
— Vino mâine la ora şase. Tovarăşul şef este ocupat astăzi!
Astfel
începură drumurile mele cu şicanări şi amânări ameninţătoare, cu zile,
cu nopţi, cu săptămâni pe drum, cei 8-10 km de mers pe jos încolo şi
înapoi de fiecare dată.
Toate acestea îmi părură mai grele
decât cele din închisoare, fiindcă nu mă chinuiau numai pe mine, ci pe
toată familia şi pe toţi fraţii. Nu ştiam niciodată dacă mai vin
înapoi, în ceasul când plecam la ei. Motive se puteau găsi destule, iar
nesiguranţa este mai grea decât însăşi primejdia pe care o ascunde.
După două săptămâni de drumuri, într-o zi se întâmplă ceea ce presupuneam. Când m-am prezentat în faţa lui, şeful îmi spuse:
— Acum nu mai pleci! Rămâi aici la noi. Mâine vei fi dus iarăşi la Oradea. Eşti arestat din nou.
— Pentru ce, din nou?
— Ţi se va spune acolo! Deocamdată până diseară ai de lucru aici! Şi scoţându-mă afară îmi arătă grădina:
— Vei uda toate straturile astea. Apoi le vei săpa pe celelalte. Iar paznicului poliţist:
— Ai grijă de el! Vezi să lucreze bine!
La
plecarea mea de acasă nu mâncasem nimic şi nu-mi luasem nici haine mai
groase. Ştiam că de obicei că mă voi întoarce iarăşi după două-trei
ceasuri Era luna mai, totuşi noaptea era frig. Ani muncit toată ziua
flămând... Apoi am tremurat de frig toată noaptea închis fără nici o
învelitoare într-o cameră goală
Dimineaţa, însoţit de paznicul
poliţist, am ajuns la Oradea, la locul cunoscut unde mai fusesem şi în
ianuarie. Am fost dat din nou în grija lui Zoli-baci, cel cu ciomagul
din coadă de mătură.
— Lasă-l aici la mine. Am io grije de el!
O
săptămână trecu astfel, fără ca măcar să mă întrebe iarăşi nimeni
nimic. În a opta zi fusei scos şi dus în camera unui ofiţer anchetator:
— Spune cum a fost cu propaganda religioasă pe care ai făcut-o în spitalul de răniţi sovietici din Beiuş în 1945?
—
N-am făcut decât o serbare de Rusalii cu daruri pentru răniţii români
şi ruşi, cum se obişnuia pe atunci. Dar totul a fost făcut cu învoirea
şi concursul direcţiunii spitalului. Ce a fost rău în asta?
—
Propaganda religioasă pe care aţi făcut-o printre răniţii sovietici! De
unde aţi avut cărţile religioase pe care le-aţi distribuit printre ei?
— De la librărie, le-am cumpărat!
— Ce cărţi erau?
— Evanghelii, Testamente şi o carte „Înapoi la Dumnezeu"
— Cine le-a tipărit, tu?
— Nu eu!
— Aici aşa stă scris că tu le-ai tipărit.
— Eu nici nu am avut tipografia mea. Nici condiţii să tipăresc aşa ceva!
— Cine le-a tipărit dacă nu le-ai tipărit tu?
— Nu ştiu ce tipografie de la Bucureşti. Erau în toate librăriile, de vânzare, astfel de cărţi pe atunci.
— Deci nu le-ai tipărit tu?
— Nu!
— Bine, dă aici o declaraţie.
Am
scris declaraţia cerută, potrivit cu cele ce făcusem. Apoi am fost dus
iarăşi în grija lui Zoli-baci unde am mai stat alte câteva zile
aşteptând în celula comună cu tot felul de infractori perindaţi pe
aici, gândindu-mă că dacă răul trebuie greu ispăşit în lumea aceasta,
iată că şi binele trebuie uneori ispăşit şi mai greu... Că există o
compensaţie şi pentru bine ca şi pentru rău.
Şi compensaţia
aceasta ţi-o cere răul pe care l-ai păgubit când era ceasul lui şi
puterea întunericului. Cum fusese în Săptămână Patimilor pentru
Mântuitorul Care trebuia să plătească cum plătea, binele pe care îl
făcuse lumii.
În a treia sâmbătă. seara, Zoli-baci, trăgând zăvorul, deschise uşa celulei şi arătând, spre mine, zise:
— Ieşi afară, cu tot bagaj! Repede-repede!
Acest
"repede-repede" era totdeauna spus tare şi răstit, pentru ca nici unul
dintre cei cu care erai să nu-ţi poată încredinţa nimic pentru ai lor
de afară.
Mă luă de mână şi mă conduse numai el singur, prin
acelaşi coridor prin care ieşisem în convoiul cu duba, atunci în
noaptea cea din ianuarie, când plăteam serbarea de Crăciun de la
penitenciarul din Beiuş. Deschise poarta dosnică din zidul gros şi,
izbindu-mă afară, îmi zise:
— Liber, mergi acase. Dacă mai vii
odate aici, se ştii che nu mai ieşi aşa! Şi trânti uşa de fier în urma
mea, cu o înjurătură în limba lui.
Slăvit să fii Tu, Doamne
Isuse, - am zis eu cu lacrimi, privind în sus şi respirând cu tot
sufletul meu aerul curat şi liber al lui Dumnezeu, din cea mai frumoasă
lună pe care o poate avea un an. Şi din cea mai frumoasă zi pe care o
poate avea un mai.
Eram ca un om înviat a doua oară...
Slăvit să fie Domnul.
Fără luptă nu-i cunună
Fără luptă nu-i cunună veşnică şi bună,
Căci cununa fără luptă este o minciună
Şi cununa fără luptă grabnic veştejeşte –
Numai cea cu răni plătită veşnic străluceşte.
Fără lacrimi nu-i cântare dulce şi frumoasă,
Căci cântarea fără lacrimi duhul rece-l lasă
Şi cântarea fără lacrimi e numai din gură –
O cântare, doar prin lacrimi poate-avea căldură.
Fără jertfă nu-i iubire, nici n-a fost vreodată,
Căci iubirea fără jertfă piere lepădată
Şi iubirea fără jertfă-i numai amăgire –
Unde nu e nici o jertfă, nu e nici iubire.
Fără moarte legământul nici un preţ nu are,
Legământ e numai cel ce ţine până moare,
Legământ e numai cel ce moare dar nu lasă –
Numai moartea-ncununează dragostea frumoasă.
Fără-acestea nici în ceruri nu-i nici o răsplată,
Căci răsplata cea din ceruri nu oricui e dată,
Ci răsplata cea din ceruri e-o adeverire
C-o iubire şi-a dus crucea pân-la răsplătire.
Filter
No comments...
Write Comment
Va rugam scrieti un mesaj in legatura cu articolul.
Atacurile la persoane nu vor fi publicate.
Rugam nu folositi comentarile pentru a promova website-uri sau publicitate de orice fel.
Comentariile vor fi mai intai citite si doar apoi publicate. Va multumim pentru intelegere.
Carti on-line 
