Eu îi datorez durerii o recunoştinţă-n veac
Că m-a învăţat Cuvântul cum să-l spun şi cum să-l tac,
Că m-a dus să aflu taine care zac cel mai afund
Şi-adevărurile care cei mai mulţi, viclean le-ascund...
După
aceşti aproape patru ani de închisoare şi surghiun, m-am întors astfel
iarăşi acolo la domiciliul din Simeria, de unde fusesem luat în ziua de
Crăciun a anului 1952. Când am sosit aici, totul îmi era răvăşit şi
gol, familia împrăştiată şi serviciul meu ocupat. Nu aveam însă unde să
merg deocamdată, aşa că va trebui să rămân cum pot aici, până mi se va
deschide spre undeva un drum.
Câtă vreme fusesem departe de
fraţi, pus de-o parte în surghiunul meu, eram oarecum în afara luptelor
Lucrării Domnului. Fraţii care veneau pe la mine nu-mi spuseseră chiar
totul, ne voind să mă întristeze, dar în lunga mea lipsă se
întâmplaseră multe necazuri de care eu nu ştiam. Campania clerului
împotriva fraţilor luase în foarte multe părţi ale ţării forme de-a
dreptul inchizitoriale. Preoţii îi denunţau cu ură pe fraţi ori de câte
ori aflau că se adună pe undeva mai mult de trei la un loc. Îi urmăreau
fie direct, fie prin oameni puşi de ei şi personal se duceau să anunţe
miliţia asupra lor, ca asupra unora dintre cei mai primejdioşi
răufăcători. De cele mai multe ori miliţianul era mai de omenie decât
mulţi preoţi.
— Ce rău fac oamenii aceia, părinte?
— Sunt adunaţi acolo fără autorizaţie!
— Şi ce fac ei acolo?
— Cântă cântări de la Oastea Domnului şi se roagă.
— Şi altceva ce mai fac? Se bat, strigă, sparg ceva?
— Nu, asta nu fac!
— Atunci vezi-ţi de treabă, părinte, şi lasă-i în pace. Noi n-avem treabă cu oamenii paşnici. Avem destui răufăcători.
Au
fost însă mai multe cazurile când preoţii fie c-au dat băutură celor ce
puteau amenda şi chinui pe fraţi, fie c-au întrebuinţat alte metode -
astfel că în multe locuri fraţii au fost amendaţi fără milă cu amenzi
grele şi repetate, iar unii au avut de suferit bătăi, anchete şi multe
alte necazuri pentru credinţa lor. O lungă listă de fraţi şi de adunări
din toată ţara era cunoscută, despre toţi cei ce trecuseră sau încă
treceau prin aceste încercări de ani de zile. Toate aceste fapte
adunate zi cu zi duseseră la o puternică răceală între preoţi şi fraţi
în cele mai multe părţi din ţară. Puţinii preoţi credincioşi sufereau
şi ei din cauza asta şi căutau să împace lucrurile pe cât puteau, dar
chiar şi o cât de slabă apărare a ostaşilor din partea unui preot, îi
aducea acestuia o mulţime de necazuri pe cap, toţi ceilalţi
ridicându-se cu ură şi cu violenţă împotriva lui. Aşa că cei mai mulţi
nici nu ridicau o vorbă de apărare pentru fraţi.
Duhul acestei
dihonii făcea lucrarea cea mai primejdioasă în mijlocul nostru. Oastea
Domnului trecea prin cea mai mare şi cea mai grea ispită din istoria
ei. Era pe punctul să se piardă pentru totdeauna orientarea sănătoasă
şi scopul pentru care o ridicase Dumnezeu în mijlocul acestui popor şi
al acestei Biserici.
Ura şi vrăjmăşia preoţimii îi aruncase,
cum am spus, pe mulţi fraţi în braţele credinţelor străine, iar acest
lucru făcuse ca în întreaga Lucrare să se infiltreze încet-încet
încredinţări potrivnice învăţăturii în care fusesem noi născuţi din nou
şi îndrumaţi de la început.
Am luat îndată legătura cu fraţii
cei mai apropiaţi, convocând, cu toată primejdia care ne ameninţa din
partea autorităţilor, sfaturi frăţeşti, pe centre. Pentru oprirea
alunecării primejdioase spre nimicirea Lucrării prin fărâmiţarea în
alte părţi sau prin lepădarea de biserică, spre care o împingea
preoţimea.
Prima mare consfătuire a avut loc îndată la Simeria
şi Cărpiniş. Apoi la Galda de Sus, la Sebeş, la Ighel şi din ce în ce
tot mai departe, trecând în Nordul Ardealului apoi în Crişana,
Maramureş, Moldova, Bucovina şi în celelalte regiuni ale ţării.
În
multe locuri am avut stări de vorbă zile şi nopţi la rând, cu dezbateri
foarte aprinse între cele două tabere care se formaseră între fraţi.
Unii voind ruptura cu orice preţ, de biserică, iar alţii păstrarea, în
orice condiţii, a liniei de la început. De obicei cei ce voiau ruptura
erau cei mai aprinşi şi mai indignaţi.
A trebuit o luptă
îndelungată şi grea de peste 20 de ani până să se poată opri toată
dezordinea asta - şi să se înceapă alinierea ordonată iarăşi - şi din
nou pe calea cea dreaptă, sănătoasă şi bună, indiferent de atitudinea
clerului faţă de noi. A fost un mare har din partea Domnului că stările
din ţară în anul acela se îmbunătăţiseră foarte mult. Cu toate că
aceste sfaturi frăţeşti pe regiuni se înmulţiseră, iar cu ocazia lor
aveau loc mari adunări frăţeşti - autorităţile, contrar temerilor
noastre, nu luaseră încă nici un fel de măsuri împotriva noastră. Nici
chiar împotriva mea care fusesem avertizat la eliberarea din închisori
şi D.O. că nu am voie să mă mai deplasez nicăieri fără permisiunea
autorităţilor. Nici chiar împotriva mea, deci, nu s-a luat atunci nici
o măsură restrictivă, vreme de câteva luni, în 1956.
În
atmosfera aceasta de relaxare generală în ţară, începeam să ne gândim
la planuri din ce în ce tot mai mari. Dacă lucrurile vor merge tot aşa
spre bine, vom începe să ne organizăm mai bine munca misionară în toate
părţile, să facem centre de şcoală biblică, adunări cu tineretul, cu
copiii, cu surorile. Poate că ni se va permite să tipărim ceva, să
organizăm conferinţe religioase în oraşe, programe artistice şi altele.
Câte planuri frumoase făceam între noi, rugându-ne Domnului pentru
realizarea lor şi sperând sincer în aceasta.
Făceam noi la
planuri şi ni se părea că nici nu ne supraveghează nimeni mişcările
noastre - dar curând aflarăm că din umbră eram urmăriţi peste tot, cu
toată grija şi atenţia.
Aceasta aveam s-o aflăm prima dată la
6 noiembrie 1956 când prin Pop (Alexandru) a fost convocat un sfat
frăţesc restrâns cu cei mai cunoscuţi dintre noi pe ţară. Mult mai
târziu aveam să aflu că acest sfat fusese pus la cale chiar de către
autorităţi, prin Pop, acest om al lor între noi. El a fost cel care a
chemat pe cine probabil i se dictase şi totul a fost aranjat în casa
lui de la Feleac, lângă Cluj, unde el şi soţia lui erau învăţători.
Acolo viitorul nostru ofiţer anchetator era detaşat ca şef de post,
îndrumându-l pe Al. Pop în tot ce avea el de făcut printre noi în
vederea strângerii de date pentru viitoarele noastre procese.
De
aici el mergea în fiecare săptămână prin ţară, organizând mari adunări
la care erau chemaţi fraţii, iar după aceea el dădea note informative
despre toţi şi despre toate. Astfel ni s-au strâns datele asupra cărora
aveam noi mai târziu să răspundem în lungi anchete de zi şi noapte,
luni de zile, la Cluj şi în alte centre de regiuni, zeci şi sute de
fraţi.
Sfatul convocat de Pop Al. s-a ţinut pe ziua de 6
noiembrie 1956 până în dimineaţa de 7. Am fost de faţă 10 fraţi dintre
cei mai aleşi pe ţară. După discuţiile aprinse în legătură cu părerile
diferite, au urmat frumoasele noastre planuri de viitor. Ne-am lăsat
cuprinşi de euforia acestor planuri şi n-am mai luat în seamă nici
ieşirile pe afară ale lui Pop, care din ceas în ceas trecea pe la două
maşini care erau parcate în sus şi din jos de poarta lui. Fratele
Sergiu era foarte inventiv şi vorbăreţ despre viitorul frumos pe care
el îl şi vedea atât de copilăros şi de apropiat.
Luaţi de
vorbăria asta nici n-am observat că Pop a lipsit din cameră două ore -
de la miezul nopţii până la ora două. Când a venit în casă, avea în
mână ziarul local din Cluj care apărea în oraş abia dimineaţa, peste
câteva ore.
În acel ziar scria despre revoluţia din Ungaria.
Când l-am întrebat pe Pop de unde îl are, ne-a zis că ieşind în stradă
a întâlnit la ora aceea (era ora 2 după miezul nopţii) pe poştaşul
satului care i l-a dat. Am luat drept bună explicaţia lui, fără să ne
gândim cât de imposibil era acest lucru: nu numai ca poştaşul să fie
prin sat la ora aceea, dar şi ca ziarul să ajungă direct de la
tipografie la Feleac, înainte de a se distribui în oraş şi la poştă.
Numai mult mai târziu - când am fost puşi acolo unde aveam timp destul
să ne gândim la toate - ne-am adus aminte de asta. Atunci am înţeles că
în lipsa de două ore el fusese dus la Cluj ca să dea informaţii despre
tot ce discutasem noi până atunci în casa lui. Acolo i se dăduse ziarul
luat atunci de sub tipar, ca să ni-l aducă nouă spre a vedea cum vom
comenta noi evenimentele din Ungaria şi ce planuri vom face după
aceasta, iar apoi el să aibă ce să le spună despre noi.
Ni se
întinsese o cursă destul de şireată, iar noi, neştiutori ca nişte naivi
şi creduli, intram în ea cu toată uşurinţa nevinovăţiei noastre
copilăreşti. Omul lor dintre noi îşi făcea foarte priceput meseria,
predându-ne pe toţi fără nici o problemă de conştiinţă, deşi printre
noi era şi socrul său.
Tot aici ni s-a spus că în prima
duminică după 6 noiembrie va avea loc o mare adunare frăţească a
Moldovei la Comăneşti în judeţul Bacău - şi că suntem invitaţi cu toţii
să luăm parte acolo. Iar în săptămână de după adunarea de la Comăneşti,
alte adunări cu tineretul la Bucureşti, apoi duminica următoare la fel
o adunare mare a Munteniei la Vulcana Pandele. Mai târziu ne-am convins
că şi acestea erau organizate...
Ne-am despărţit hotărâţi să
luăm parte cu toţii la amândouă aceste mari adunări frăţeşti - fiind
vorba de o încununare a eforturilor noastre spre buna orientare a
Frăţietăţii - care părea că reuşiseră cam peste tot până aici.
În
duminica hotărâtă pentru Moldova, adunarea s-a ţinut în cea mai mare
biserică de lângă Comăneşti, unde era preot un prieten al Oastei.
Preotul, când ne-a văzut atât de mulţi în biserica lui, a început să
tremure de frica autorităţilor. Mai puţini ne-ar fi putut acoperi, dar
eram câteva mii, biserica plină şi cei mai mulţi pe afară până
departe...
Pe la mijlocul adunării a venit un ordin ca preotul
şi conducătorii adunării să se prezinte imediat la miliţie, iar
adunarea să se împrăştie în întregime.
Fraţii din loc ne-au
zis nouă celor mai cunoscuţi să plecăm îndată cu câte o ceată mare de
fraţi, prin trei localităţi vecine, iar ei se vor duce să stea de vorbă
cu autoritatea care ne-a chemat.
Am aflat că planul era să fim
arestaţi de acolo chiar atunci, dar lucrurile au decurs puţin altfel -
şi noi am scăpat. Au rămas în locul tuturor să sufere preotul şi fraţii
din loc, care au avut de îndurat destule neajunsuri, mult timp. Nefiind
însă socotiţi prea vinovaţi, au scăpat până la urmă.
Ştiindu-se
însă de adunarea de duminica viitoare, ni s-a pregătit lovitura cea
mare, acolo, la Vulcana Pandele. Am aflat mai târziu că încă de vineri
seara sosiseră câteva maşini de la Bucureşti şi se postaseră în
diferite părţi ale satului. Adunarea urma să se ţină în casa fratelui
Ionescu Stan - şi încă de sâmbătă seara eram acolo două-trei sute de
fraţi. Cam pe la miezul nopţii, când adunarea era în toi şi tocmai le
vorbeam eu fraţilor, au apărut intrând pe uşă vreo cinci-şase străini,
însoţiţi de căpitanul miliţiei de la raionul respectiv. Unul civil
înalt şi cu căciulă pe cap, care părea comandantul, a ordonat cu glas
tare:
— Stai aşa! Nu mişcă nimeni. Pregătiţi fiecare legitimaţiile.
Apoi, adresându-mi-se mie, care stăteam încă în picioare, îmi zise ameninţător:
—
Aşa, domnule Dorz! De asta mi-am dat eu consimţământul ca dumneata să
scapi din Bărăgan, ca să-mi răscoleşti acum iarăşi toată ţara? Lasă că
mai vedem noi!
După ce controlară pe rând buletinele de
identitate la toţi, trecând numele fiecăruia şi datele din buletin în
nişte liste, le spuse fraţilor:
— Imediat să plecaţi în ordine
cu toţii la gară şi de acolo cu primul tren acasă. Şi să-i opriţi
întorcându-i înapoi şi pe cei care îi veţi mai întâlni venind. Să nu
mai prind unul pe aici, că vă arestez pe toţi! Iar dumneavoastră,
domnule Dorz, cu domnul Sergiu şi Diac, rămâneţi deocamdată aici până
dimineaţă sub paza noastră. Dimineaţă vom vedea ce avem de făcut cu
dumneavoastră. Cred că suntem înţeleşi.
După ce fraţii şi
surorile au plecat la gară petrecuţi de doi miliţieni, noi, cei trei
reţinuţi pe loc, am fost băgaţi într-o cameră aparte şi puşi să dăm
câte o declaraţie că nu vom mai participa la nici un fel de activitate
a Oastei Domnului, până când aceasta nu va fi legalizată.
Apoi
mie şi lui Sergiu ni s-a pus în vedere ca mâine, luni, să facem primele
demersuri la Patriarhie, şi la Departamentul Cultelor pentru obţinerea
legalizării Oastei. În caz contrar, vor începe o serie de măsuri aspre
împotriva oricărei adunări, vom fi arestaţi imediat. Cei doi mai
importanţi dintre ei rămaseră să vorbească cu noi.
— Suntem de la Ministerul de Interne, ziseră ei. Şi vă punem foarte serios şi pentru ultima dată în vedere acest lucru.
— Există vreo posibilitate reală ca să obţinem legalizarea activităţii Oastei Domnului? am întrebat eu.
— De ce n-aţi încercat niciodată aceasta? Ceilalţi cum au obţinut? (Ceilalţi erau neoprotestanţii.)
— Şi cum să începem? Unde şi ce trebuie să facem?
— Interesaţi-vă la Patriarhie.
—
După ce veţi merge la Patriarhie şi vi se va spune ce trebuie să
faceţi, trebuie să vă întâlniţi cu noi, ca să vedem ce aţi făcut. Acolo
ne vom întâlni. Suntem colonelul... şi maiorul... (cutare). Apoi au
plecat, lăsându-ne acolo.
Nu ştiam atunci cum se făcuse că,
deşi fusesem înţeleşi de la Feleac să vină şi Pop Al. atât la Moldova
cât şi la Muntenia cu noi, totuşi el nu fusese nici acolo şi nici
aici...
Am aflat că a venit la Vulcana numai după ce plecasem
noi - probabil ca să spună cum a fost şi ce au vorbit fraţii după
aceea...
Noi, după ce ne-am luat rămas bun de la fraţi, am
plecat amândoi, eu şi cu Sergiu, acasă la el într-o cămăruţă undeva pe
strada Puţul cu Tei. Până seara târziu ne-am tot frământat ce este de
făcut şi ce drum să luăm de la această mare răscruce la care ajunsesem.
— Dacă vom începe să umblăm după legalizare, pe la Patriarhie
şi Departament, cine ştie ce grele condiţii ni se vor cere... şi până
la urmă cine ştie când şi ce vom primi. Fiindcă atât autoritatea de
stat cât şi cea clericală au o atât de mare ură asupra noastră - zicea
Sergiu.
— Iar dacă nu vom căuta să facem nimic, autorităţile
vor începe imediat să ia tot felul de măsuri asupra fraţilor din toată
ţara, după cum ne-au şi ameninţat. Dacă va fi aşa - cine ştie câţi se
vor lepăda, câţi vor cădea, câţi vor pleca... Şi toţi ne vor face pe
noi răspunzători şi vinovaţi pentru asta, fiindcă se va zice că ni s-a
dat posibilitatea să obţinem legalizarea, dar noi n-am vrut... - ziceam
eu.
Am rămas hotărâţi să pornim în Numele Domnului încă mâine
dimineaţă la Patriarhie. Credeam că totul se va rezolva oarecum uşor,
de vreme ce mergeam trimişi de Securitate. Nici nu ne îndoiam deloc de
buna credinţă a celor ce ne îndrumă să începem demersurile legalizării.
Ziceam că şi Statul şi Biserica au tot interesul să rezolve bine
problema asta care le dăduse de furcă de atâţia ani tuturor.
—
Statul, da, zicea Sergiu. Fiindcă Statului nu-i pasă că ne adunăm dacă
avem o formă legală. Dar Biserica va fi mai împotrivitoare. Biserica
are nişte statute după care funcţionează şi ea în Stat. Prin aceste
statute noi am fost desfiinţaţi în 1948. Pe ce bază să cerem noi
legalizarea activităţii unei asociaţii ortodoxe cum este Oastea
Domnului, de către o Biserică ostilă care ne-a desfiinţat şi care are
împotriva noastră o ură atât de neîmpăcată cu care ne urmăreşte de
douăzeci de ani?
— Dacă Statul le dă ordin să ne recunoască?
— Pe ce bază să ne recunoască?
—
Pe baza existenţei noastre! Oastea Domnului există. Ea este o realitate
şi acum a devenit o problemă. Pe baza asta noi trebuie să cerem
rezolvarea bună a problemei noastre care trebuie să intereseze în egală
măsură atât Statul cât şi Biserica.
— Cred că mai degrabă ar fi intervenit şi unul şi altul să ne desfiinţeze.
— Dumnezeul nostru va fi cu noi şi ne va da izbăvirea Sa. Trebuie să încercăm totul.
— Eu mă îndoiesc de la început.
—
Orice ar fi şi oricât ar dura, Domnul nostru şi fraţii noştri aşteaptă
să facem totul pentru Lucrarea aceasta sfântă, am încheiat eu.
Luni
dimineaţa, înainte de a ieşi din casă, am îngenunchiat amândoi şi, cu
sufletele pline de o mare apăsare, ne-am rugat fierbinte cam aşa:
—
Doamne Isuse, pornim la un drum greu. Singur Tu ştii ce va mai urma
pentru Lucrarea Oastei Tale şi pentru noi. Câtă vreme s-a putut merge
fără această legalizare, noi am mers chiar dacă am avut unii dintre noi
atât de mult de suferit. Dar acum când toată mulţimea fraţilor noştri
sunt ameninţaţi - din dragoste pentru Tine şi din teamă pentru Lucrarea
Ta - luăm acest drum pe care numai Tu ne poţi însoţi şi îndruma ca să
nu păcătuim cu nimic nici mergând, nici oprindu-ne. Te rugăm fii cu noi
înaintea tuturor mai-marilor norodului acestuia la care ne trimiţi,
pentru că ei nu ne iubesc nici pe Tine şi nici pe noi. Nu ne lăsa să
facem şi să vorbim nimic din ce ar fi nepotrivit cu voia Ta şi cu
planul Tău pe care l-ai avut de la început cu această Lucrarea a Oastei
Tale în mijlocul acestei Biserici. Suntem ai Tăi şi ne predăm Ţie,
sfinţeşte-ne şi ne foloseşte după cum voieşti Tu în această Lucrare a
Ta...
La Patriarhie am fost lăsaţi să aşteptăm îndelung, până
când un om uriaş îmbrăcat în haine preoţeşti şi cu un lat brâu roşu
ne-a întrebat dispreţuitor şi de sus, ca pe nişte oameni care ar veni
cine ştie din ce capăt al lumii şi din ce secol (poate că fusese
înştiinţat despre noi!):
— Dumneavoastră ce doriţi?
— Rugăm să fim primiţi în audienţă la Prea Fericitul Patriarh.
— În ce problemă?
— În problema legalizării Oastei Domnului!
—
Ce Oastea Domnului, mă? Păi fleacul acesta nu mai există în ţara
noastră, ăhăă, de când!... Cum vă treziţi voi tocmai acum să umblaţi
după cai verzi?
— Vă rugăm stăruitor să ne înştiinţaţi pentru o audienţă la Părintele Patriarh.
—
Dar ce credeţi voi, că se mai ocupă acum cineva de prostia asta?
Vedeţi-vă de treabă. Mergeţi acasă şi lucraţi ceva. Ori n-aveţi nimic
altceva de lucru decât să umblaţi degeaba?
— Am fost trimişi aici de către Securitate. Trebuie neapărat să înfăţişăm problema asta Patriarhiei.
—
Dacă este aşa, faceţi un memoriu scris şi îl trimiteţi prin poştă. Apoi
aşteptaţi acasă răspunsul. Acum nu puteţi primi audienţe. Astfel de
probleme nu se rezolvă altfel decât aşa cum v-am spus. De altfel
Patriarhul este ocupat acum cu o delegaţie din Iugoslavia. Asta-i.
Am
plecat de la Patriarhie cu acest rezultat cam pe la ora 11 ziua. Seara
pe la ora 5 eram amândoi în faţa ceasului de la Universitate. Acolo am
văzut aşteptându-ne şeful care ne avertizase la Vulcana. Înainte de a
ajunge la el, în spatele nostru opri o maşină.
— Urcaţi-vă! porunci el.
În
câteva clipe intram în Ministerul Securităţii, unde chiar de la intrare
furăm despărţiţi unul de altul şi duşi fiecare în altă parte.
De
la ora 5 seara şi până aproape de 2 noaptea, a trebuit să răspund la
nenumărate acuze şi întrebări pe care mi le punea cel ce spusese că-şi
dăduse avizul ca eu să vin din Bărăgan. Toate adunările la care
participasem erau cunoscute. De toate sfaturile frăţeşti ştiau. Mai
ales sfatul de la Feleac era cunoscut în cel mai mic amănunt, ca şi cum
el ar fi fost chiar acolo, acum două săptămâni.
Atunci mi-am
dat deplin şi amar seama că în mijlocul nostru este un informator din
cel mai primejdios. Toate bănuielile începură să mi se îndrepte către
cel ce ne găzduise în casa de la Feleac - şi a cărui purtare dovedea
din ce în ce mai clar asta.
După ce am fost ameninţat şi
avertizat în toate felurile cu privire la activitatea Oastei pe viitor,
am fost îndrumat să continui demersurile în vederea legalizării, făcând
cât mai repede în trei exemplare memoriul care mi se ceruse. Un
exemplar trebuia dat la Patriarhie. Al doilea la Departament. Iar al
treilea trebuia să i-l predăm lui, pe care îl vom anunţa la telefon în
ziua când vom depune memoriul la Patriarhie. Aceste trei memorii vor
trebui înmânate personal în audienţe, atât Patriarhului cât şi Şefului
Departamentului Cultelor - dar în primul rând Securităţii.
—
Acum, zise el uitându-se la ceas, peste un sfert de oră ai trenul la
Simeria. În zece minute vei fi dus la gară, cumperi bilet şi te sui în
tren. Când vii, îmi dai telefon şi mă aştepţi să văd eu întâi memoriul.
Şi ieşind cu mine prin felurite coridoare şi scări, îmi deschise o maşină care mă duse în câteva minute la Gara de Nord.
Dar cum să plec eu aşa fără a şti nimic de Sergiu?
Ştiam însă că sunt urmărit pas cu pas.
M-am
îndreptat către ghişeul de bilete, spre unul închis, apoi spre altul,
ca să ajung cât mai târziu. Pe jos prin spaţiul dintre ghişee, erau
culcaţi întinşi zeci de oameni cu şube şi bagaje, care nu mai aveau loc
în sala de aşteptare. Stăm pe loc prefăcându-mă că n-am pe unde să
trec, ocoleam şi iar veneam înapoi, ca să scap trenul. Şi într-adevăr
l-am scăpat. Când am ajuns la ghişeu, casiera îmi spuse:
— Trenul a plecat. Ai altul la ora 8.
Prefăcându-mă
foarte supărat, stăm în cumpănă ca şi cum n-aş mai şti ce să fac, apoi
o luai încet spre sală spre ieşirea de cealaltă parte a gării, ca să
scap de urmăritorul meu prin mulţimea călătorilor. Când sperai c-am
scăpat, am luat-o grăbit spre tramvaiul 12 care tocmai trecea
într-acolo unde locuia Sergiu.
Când am ajuns la el, abia stingea lumina să se culce. Până în ziuă am stat de vorbă asupra tuturor celor ce se întâmplaseră.
—
Nu, zise el palid şi apăsat, eu n-am să mă mai duc nici un pas pentru
treaba asta nicăieri. Între noi există vânzători primejdioşi care spun
tot ce facem şi vorbim noi. Iată cât de repede au aflat tot ce-am făcut
şi am spus noi la Feleac. Nu mă pot dumiri deloc cine poate fi acela
care ne vinde. Dacă frăţia ta mai vrei să faci memoriul - fă-l. Dacă
vrei să te mai duci pe la ei - du-te. Eu însă, după cele ce am păţit
noaptea asta, nu mă voi mai duce nicăieri. Şi nu voi mai face nimic, să
ştii. Până când voi vedea ce se alege din toată treaba asta.
— Bine, frate Sergiu, dar dacă noi vom lua toţi atitudinea asta, ce crezi că va urma pentru toată Lucrarea Oastei?
— Eu nu zic s-o iei şi frăţia ta. Spun numai că eu am luat-o.
—
Eu nu pot, frate, orice va fi. Până când pare că mai există o
posibilitate de a feri pe fraţi de necazuri şi de a apăra cauza Oastei,
eu voi căuta să fac tot ce pot. Cu orice risc pentru mine.
—
Te voi însoţi cu tot sufletul, cu rugăciunea şi dragostea mea, dar
altfel nu pot. Vom ţine legătura împreună şi cât pot te voi ajuta cu o
părere sau un sfat. Altceva să nu-mi mai ceri.
— Bine, frate
Sergiu, fă cum ştii. Fiecare vom răspunde pentru sine atât înaintea lui
Dumnezeu cât şi a oamenilor. Numai eu va trebui să răspund şi pentru
alţii. Nu pot lăsa aşa pe fraţi şi Lucrarea Domnului. Duhul Domnului mă
va călăuzi ce voi avea de făcut. Mă bizuiesc pe El. N-am ce face decât
să merg înainte. Dacă vom refuza această posibilitate pe care ne-au
deschis-o, se vor crede în drept să ia toate măsurile nimicitoare
împotriva noastră a tuturor şi n-ar scăpa nimeni, nici frăţia-ta, fii
sigur, iar în cazul acesta - ce dezvinovăţire am avea noi? Niciuna! Ei
ar avea dreptate iar noi ar trebui să tăcem ca unii care am refuzat o
legalizare cinstită - fără să ne putem dezvinovăţi cu nimic.
— Faci cum te călăuzeşte Dumnezeu, sfârşi el toată discuţia noastră.
Cam după aceasta ne-am despărţit. Cu trenul de 8 am plecat la Simeria singur şi îngândurat.
A trecut o lună de zile de la despărţirea mea de Sergiu, fără să fac nici eu nimic în ce privea memoriul cerut.
Nu
ştiam cum şi mai ales nu voiam să încep singur nimic. Căutam să amân
cât mai mult totul. Trebuia să mă mai sfătuiesc şi cu alţi fraţi - dar
cu cine? Mă frământam să găsesc cu cine altul dintre fraţi aş putea să
mă ajut practic, dacă singurul dintre ei pe care îl consideram mai în
stare de o astfel de acţiune, s-a comportat aşa şi mi-a răspuns astfel!
Toţi ceilalţi erau de alt nivel. Puteau face o lucrare duhovnicească
printre suflete, dar nu puteau face faţă la o confruntare sau la o
discuţie cu aceşti mai-mari lumeşti care erau atât de pricepuţi şi de
şireţi în a stoarce sufletul omului nevinovat şi în a întinde curse
nimicitoare Lucrării nevinovate.
Am vorbit cu unul, dar el a spus:
— Lucrul acesta mă depăşeşte, eu nu ştiu cum se face aşa ceva. Fă-o frăţia-ta cum crezi.
— Dar cu cine totuşi să mai fac? Numai singur nu vreau nici eu să umblu. Măcar unul ar mai trebui să mai vină cu mine.
— Nu ştiu cine ar mai putea.
Din ţară se zvonea despre tot mai multe ameninţări împotriva adunărilor. Vedeam că se strânge mereu cleştele în jurul nostru.
În
seara de 15 decembrie, un miliţian veni în casă şi mă luă cu el la
postul de miliţie din gara Simeria. Mă chema cineva de la Bucureşti. Am
bănuit că era şeful care mă anchetase la minister. Şi într-adevăr el
era.
De la început s-a răstit la mine, ameninţând toate
adunările care se vor face de Sărbătorile Crăciunului, Anului Nou şi
Bobotezei în toată ţara.
— Credeţi voi că ne puteţi purta de
nas cum vreţi? Se dovedeşte clar acum că voi sunteţi împotriva oricărei
legalităţi. Vă place anarhia şi dezordinea fiindcă sunteţi nişte
nesupuşi şi nişte duşmani ai ordinii sociale. Nu vă supuneţi nici
Statului, nici Bisericii. Vi se oferă posibilitatea să vă puneţi în
ordine dacă sunteţi dezordonaţi. Nu ascultaţi nici de Evanghelia
voastră care vă porunceşte să vă supuneţi Stăpânirii. În cazul acesta
să nu vă miraţi că se vor lua contra voastră a tuturor toate măsurile
pe care le meritaţi. E ultimul prilej care vi se mai oferă, să ştiţi.
Dacă în săptămâna asta nu vă prezentaţi la Bucureşti cu memoriul despre
care a fost vorba, să ştiţi că se va proceda fără nici o milă împotriva
voastră.
— Dar cum să-l fac, domnule? Eu n-am nici un fel de
calitate de autoritate investită în Oaste. În numele cui să cer eu
legalizarea Oastei?
— În numele dumitale personal şi al celor
care mai gândesc şi cred ca dumneata. Nu trebuie să spui nici un alt
nume, dacă nu vrei să mai bagi pe nimeni altcineva. Dar fă-l odată!
Când vrei să-l faci?
— Voi încerca cât mai curând.
— Când ajungi la Bucureşti îmi dai telefon. Iată numărul, în cel mult o săptămână te aştept.
În
dimineaţa de 28 decembrie eram la Bucureşti cu un scurt memoriu către
Patriarh prin care îi ceream o audienţă în problema legalizării Oastei
Domnului. Din gară am telefonat şefului de la Interne, după cum îmi
poruncise.
M-a întâlnit la ceasul din faţa Universităţii, unde i-am predat o copie după memoriu. Apoi mi-a zis:
—
Acum te duci la Patriarhie. Vei vorbi cu Patriarhul şi vă veţi
înţelege. După aceea la plecare îmi vei da telefon din nou ca să văd ce
aţi aranjat.
La Patriarhie m-a întâmpinat uriaşul îmbrăcat în
haine preoţeşti. De data asta când i-am spus cine sunt, a făcut un gest
de largă bunăvoinţă şi, cu un zâmbet prietenos, mi-a deschis uşa de la
cabinetul Patriarhului anunţându-mă:
— Poftiţi la Prea Fericirea Sa!
Părintele
Patriarh, cu o înfăţişare slăbuţă şi binevoitoare, m-a primit cu
braţele deschise. I-am sărutat dreapta, iar dânsul m-a îmbrăţişat
sărutându-mă pe obraz şi spunându-mi:
— Fii binevenit, frate Dorz.
M-a
aşezat la masă alături de dânsul, a poruncit să ni se aducă două
cafele, apoi după ce m-a ascultat cu răbdare şi atenţie asupra
situaţiei şi necazurilor noastre, mi-a luat memoriul, l-a citit şi la
urmă mi-a zis:
— Să căutăm împreună, frate Dorz, orice
posibilitate pe care am avea-o spre a soluţiona problema dumneavoastră.
Dar aceasta se va putea numai în cadrul Statutelor existente pentru
organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe. Nici o altă cale de
soluţionare nu există. Iată aici - continuă el întinzându-mi o carte -
asta este cartea Statutelor Bisericii noastre. Ia-o cu dumneata acasă,
cerceteaz-o şi studiaz-o în linişte. Iar dacă vei găsi acolo vreun
paragraf în care s-ar putea încadra activitatea Oastei în Biserică
consemnează aceasta într-un alt memoriu în care să propui amănunţit
forma practică cea mai acceptabilă atât pentru dumneavoastră cât şi
pentru Biserică şi Stat. Mi-l aduci mie acest memoriu, iar eu voi face
tot ce îmi va sta în putinţă pentru a se rezolva cât mai bine problema
dumneavoastră...
I-am mulţumit respectuos şi îndatorat pentru
toată bunăvoinţa arătată. Apoi, după ce mi-a scris câte un autograf pe
o serie de cărţi ieşite proaspăt din tipografia Cărţilor Bisericeşti,
mi-a dat binecuvântarea de plecare, spunându-mi:
— Când vei
mai vrea să vii la mine, nu veni pe la Cancelarie... Ai văzut de ce.
Vino pe aici pe partea astalaltă. Şi, luându-mă de braţ, mă scoase pe
altă uşă într-un hol, mă îmbrăţişa din nou arătându-mă la un călugăr
bătrân şi alb care ieşise de undeva şi îmi zise:
— Iată pe
părintele Mitrofan care-ţi va deschide întotdeauna uşa asta când vei
suna. El te va conduce la mine. Mergi cu Dumnezeu.
I-am
sărutat dreapta mulţumindu-i din inimă ieşind pe poarta părintelui
Mitrofan direct afară...Apoi cheia lui se auzi răsucindu-se în urma
mea.
La ora anunţată telefonic, eram din nou la ceasul Universităţii. Şeful mă aştepta.
I-am
spus că trebuie să fac un alt memoriu potrivit celor spuse de Patriarh
şi că după anul nou voi veni cu el spre a discuta asupra lui. Dacă va
fi bun, să fie propus Sfântului Sinod pentru aprobare.
— Bine,
când vei veni adu trei exemplare, cum am convenit. La sosire îmi
telefonezi să-mi dai un exemplar pentru Autoritatea de Stat. Vrem să
fim ţinuţi la curent cu tot ce faceţi.
Ajuns acasă am studiat
Statutele, am alcătuit o ciornă pentru memoriu, apoi am mers pe la mai
mulţi fraţi cărora le-am adus la cunoştinţă totul, apoi le-am citit
ciorna memoriului întocmit. Cu toţii au fost de acord asupra
conţinutului şi asupra continuării acestei acţiuni.
Nu mai am
acum nici un exemplar din acest memoriu, toate mi s-au luat la
următoarea mare percheziţie nimicitoare care mi-a fost făcută. Dar
acolo găsisem un paragraf care prevedea că în cadrul fiecărui Comitet
Parohial poate funcţiona o secţie misionară care să se ocupe de
problemele duhovniceşti ale parohiei, de cercetarea bolnavilor, de
acţiunile misionare şi morale necesare parohiei lor - şi în acest
paragraf am găsit că se putea încadra activitatea Oastei.
Apoi
mai multe secţii misionare puteau face schimb de experienţă şi
consfătuiri între ele, astfel că se puteau justifica adunările noastre
mai mari, ca fiind astfel de întruniri.
Prin felul cum puneam
problema organizării practice, găsisem cumva o portiţă de
semiindependenţă, pentru a nu supune întru totul activitatea fraţilor
preotului paroh, pentru că ştiam că în cea mai mare parte preoţii erau
vrăjmaşi de moarte ai acestui misionarism laic şi voluntariat
duhovnicesc de la Oastea Domnului. Şi odată ce le va cădea în mână şi
în stăpânire - vor face totul spre a nimici Lucrarea Domnului.
Cu
acest memoriu am făcut câteva drumuri la Bucureşti. O dată nu găseam pe
Patriarh; o dată nu era acolo şeful Departamentului Cultelor. Apoi a
trebuit făcută o modificare. Pe urmă alta.
De fiecare dată
eram obligat să anunţ la sosire pe şeful de la Interne ca să fie
totdeauna pus el întâi la curent cu tot mersul lucrurilor.
Într-un rând mi s-a cerut să prevăd în memoriu fraţi de legătură între Oaste şi Episcopie, cu numele unora nefiind de acord.
În
alt rând mi s-a cerut părerea dacă misionarii vor admite să-i numească
preoţi, ca să fie nişte salariaţi ai Bisericii, pentru mai multă
încredere şi siguranţă în ei.
În alt rând mi s-a cerut un fel
de program scris pentru şedinţele săptămânale ale tuturor secţiilor
misionare - la care am muncit, m-am rugat, m-am chinuit şi m-am luptat
zile şi nopţi spre a-l alcătui în aşa fel încât să treacă şi prin
verificările lor necruţătoare - şi să fie în lumina Voii şi Cuvântului
Sfânt.
O, Dumnezeul meu, în ce tunel lung, întunecat şi
întortocheat fusesem împins. Ai milă de mine şi mă scapă cu bine, ca să
nu se prăbuşească totul peste mine aici. Ori să nu cad în vreo cursă
nimicitoare, mai trăgând după mine şi Lucrarea Ta...
De multe
ori mă gândeam la timpul acesta şi la înştiinţarea Domnului din noaptea
de dinaintea plecării din Bărăgan prin care mă văzusem umblând
printr-un întunecat tunel plin de muşte, cu greu ajungând la o
fereastră acoperită cu cinci obloane, după care apoi s-a făcut
lumină...
Trecuse astfel aproape tot anul 1957. Făcusem la
Bucureşti peste zece drumuri... Fusesem de două ori la Patriarh. De
două ori la directorul Departamentului Cultelor. Susţinusem problema
noastră verbal în faţa lor. Făcusem vreo trei variante ale memoriului
nostru de organizare. Ascultasem de zeci de ori sugestiile şi
dispoziţiile şefului care mă cerceta... Fusesem dus de repetate ori cu
ochii acoperiţi pe la diferite personalităţi de pe coridoarele şi
etajele Ministerului de Interne. Stătusem nopţi întregi uneori pe la
camerele ofiţerilor de serviciu suportând bancurile lor răsuflate
despre credinţă sau ascultând cu răbdare propaganda lor rudimentară cu
motivări copilăreşti - sperând de la o lună la alta, de la o dată la
alta, în vreo rezolvare, cumva.
Interesul - care la început mi
s-a părut sincer şi justificat, ce îl arătau oamenii Autorităţii de
Stat precum şi Patriarhul Bisericii - într-o rezolvare rezonabilă a
problemei Oastei, pentru refacerea unităţii Bisericii şi poporului,
precum şi pentru repararea marii nedreptăţi care se făcuse timp de
peste douăzeci de ani acestei categorii de cetăţeni care făceau parte
din Oastea Domnului - m-a făcut la început să cred sincer în această
rezolvare.
Dar pe măsură ce timpul trecea iar condiţiile se
modificau şi se îngreunau - credinţa în dorinţa sinceră din partea lor
a unei rezolvări adevărate îmi slăbea tot mai mult.
Spre
sfârşitul anului 1957, când am prezentat, după părerea noastră cea mai
potrivită variantă a Memoriului nostru de organizare, am vrut să iau cu
mine şi pe alţi câţiva fraţi spre a se convinge şi ei direct de stadiul
în care se găsesc demersurile noastre şi eventual să întrebe sau să
ceară şi ei ceva. Astfel au fost cu mine câţiva atât la Şeful
Departamentului Cultelor, cât şi la Patriarhul.
Dar nici unul
n-a spus şi n-a cerut nici la Departament şi nici la Patriarhie, nimic
mai mult decât înfăţişasem eu în scris. În toate aceste locuri s-a stat
de vorbă cu noi, dându-ni-se binevoitoare sfaturi şi promisiuni pentru
ca să se obţină o rezolvare cât mai bună a problemei Oastei Domnului.
Ni se cerea multă răbdare şi supunere până ce se va ajunge la o
soluţie.
În luna viitoare situaţia s-a înrăutăţit din nou.
Iarăşi - probabil pentru a fi şi mai bine cunoscut - am fost dus pe
scări, cu ascensorul, prin camere şi coridoare, cu ochii legaţi - pe la
diferite personalităţi de la Ministerul de Interne. Fiecare aveau câte
o ameninţare şi câte o critică de făcut pentru mine şi pentru fraţi.
Ni
se aduceau în esenţă aceleaşi învinuiri că activitatea Oastei în loc să
scadă, creşte. Că ostaşii, în loc să dea dovadă de supunere şi reţinere
până ce li se rezolvă problema în vreun fel - nu se domolesc deloc. Mi
se punea în vedere în modul cel mai aspru că rezolvarea problemei
noastre este condiţionată de supunerea noastră dispoziţiilor
Autorităţilor de Stat... Că până se va rezolva aceasta la Departament
şi Patriarhie, ostaşii din ţară trebuie să înceteze imediat şi
necondiţionat orice fel de activitate. Să înceteze de peste tot
adunările şi deplasările; cu nici un prilej şi nici un motiv. Nici la
botezuri, nici la nunţi - nici măcar la înmormântări nu se mai permitea
ostaşilor să se adune în nici un cât de mic număr.
— Să pui în
vedere imediat tuturor ostaşilor, mi se poruncea aspru, când de către
unul, când de către altul... De felul cum vă veţi conforma acestei
dispoziţii va depinde graba şi felul rezolvării cererilor voastre.
— Dar cum să fac eu practic acest lucru?
—
Să le scrii. Să mergi pe la ei. Să faci cum ştii. Dar dacă nu veţi
dovedi o sinceră dorinţă de supunere faţă de această dispoziţie, să nu
vă aşteptaţi la bine, ci la rău.
— Eu voi face tot ce pot,
le-am răspuns eu cu jumătate de încredere, dar eu sunt unul, iar ţara
este mare. Sigur că bunăvoinţă este, dar dacă lucrurile se tot amână,
nu ştiu cum va fi.
— Ordinul nu se discută. Cu legea nu există
tocmeală. Cred că s-a înţeles. M-am întors cu sufletul şi mai amărât ca
oricând. Văzusem că totul se schimbase în rău.
De aproape un
an de când pornisem spre legalizare, adunările frăţeşti luaseră un
avânt puternic. Autorităţile locale, auzind despre o posibilă
legalizare, în aşteptarea unui rezultat bun, nu mai foloseau măsuri
aspre nicăieri, iar fraţii, încurajaţi, lucrau cu hărnicie.
Tot
anul avuseseră loc mari şi multe adunări neobişnuit de frumoase în
multe parţiale ţării... Lucrul acesta îi supărase probabil pe cei ce ne
ameninţau acum.
Vestea cu oprirea adunărilor căzu ca o brumă
rece peste grădina plină cu flori. Întristarea asta, ne ziceam, nu va
ţine totuşi prea mult. Desigur ne este greu acum să renunţăm chiar şi
pentru un răstimp scurt la adunările noastre. Ele sunt singurele
noastre bucurii: duminica, o dată într-o săptămână, când, după şase
zile de muncă încordată şi cinstită, credeam că avem şi noi dreptul la
o bucurie, aşa cum au şi toţi ceilalţi la bucuriile lor. Dar dacă nu va
ţine mult, hai să o facem şi pe asta, ca să vadă că avem bunăvoinţă şi
încredere. Dar nouă ni se cerea totul, când încă nu ni s-a dat nimic.
În
Săptămână Luminată după Paştele anului 1958, în una din călătoriile
mele la Bucureşti, am luat parte la nunta lui Sergiu cu Coleta, una din
prietenele familiei Wurmbrandt, pe care o cunoscusem cu ani în urmă în
casa lor şi care acum se împrietenise cu Sergiu.
La nunta lor
am luat parte doar vreo trei fraţi. Condiţiile erau atât de grele încât
n-am putut cânta decât cu glasul cel mai jos cu putinţă o singură
cântare: "Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând - şi
celor din morminte viaţă dăruindu-le."
Apoi ne-am rugat în şoaptă.
Aşa a fost nunta lui Sergiu.
Intrasem
într-o perioadă de post negru: oprirea tuturor adunărilor din ţară.
Toţi fraţii noştri aveau încă o sinceră încredere în cuvântul
Autorităţilor. Şi au dat cu toţii o sinceră dovadă de ascultare a
dispoziţiei acestora. A putut atunci Autoritatea să constate unitatea
şi subordonarea noastră.
Dar îndată a intrat în acţiune planul
ascuns de sabotare şi provocare a noastră, în care era folosit tot Pop
Al. - unealta potrivnică.
Îndată ce toţi fraţii lucrători,
înţelegând gravitatea situaţiei şi dorind să dea dovada sinceră a
supunerii noastre, au sfătuit pe toţi fraţii să asculte dispoziţia - a
sărit el, spunând:
— Ce oprire? Ce supunere? Unde scrie în
Evanghelie că trebuie să ascultăm mai mult de oameni decât de Dumnezeu?
Nu fraţilor, nu daţi ascultare la astfel de sfaturi ale celor fricoşi.
Cine ne poate opri pe noi să nu ne adunăm şi să nu ne bucurăm? Nu vă
temeţi, fraţilor, veniţi cu mine!
— Bine, frate, dar uite că
toţi ceilalţi fraţi ai noştri ne spun că trebuie să fim supuşi, că
trebuie să arătăm un timp că avem şi noi bunăvoinţă, că între noi avem
unitate şi ordine. Nu tot Cuvântul Domnului ne îndeamnă să nu
dispreţuim Stăpânirile?
— Nu de astea stăpâniri este vorba
acolo. Şi apoi de câtă vreme ni se tot spun mereu minciuni cu
libertatea. Ne-am săturat de vorbă. Nu vă temeţi de nimic. Veniţi cu
mine la adunare!...
Şi aşa, el singur convoca zgomotos adunări
mari, când la Mediaş, când la Mehadia, când la Dej... plecând singur în
toate părţile ţării şi agitând la nesupunere. Pleca vinerea şi se
întorcea marţea, asta în fiecare săptămână. Postul lui de învăţător
şi-l ţinea. Salariul şi-l lua. Elevii lui rămâneau câte două-trei zile
în fiecare săptămână fără el... Şi asta într-o şcoală la doi paşi de
Cluj. Şi nimeni nu ştia şi nu vedea nimic - într-o vreme când se
urmărea peste tot cu atâta stricteţe disciplina şi doctrina în şcoli...
L-am rugat de câteva ori, atunci, cât se putea mai serios şi mai stăruitor:
—
Frate Pop, frăţia-ta vezi cu câte jertfe şi chinuri umblăm noi acum să
obţinem un strop de libertate pentru adunările fraţilor. De ce nu
înţelegi şi frăţia-ta gravitatea situaţiei şi răspunderea noastră?
Crezi că noi nu iubim pe Domnul şi Lucrarea Lui? Crezi că pe noi nu ne
doare lipsa adunărilor şi nu dorim şi noi după ele? Dar dacă
Autoritatea ne-o cere, ca să se convingă că noi suntem o lucrare
serioasă şi demnă în care este ordine şi ascultare, pentru a merita să
o recunoască, de ce numai frăţia-ta dintre toţi nu vrei sa asculţi şi
nu vrei să te supui? De ce numai frăţia-ta nu vrei să înţelegi? Dar el,
agitat şi nervos, mi-a răspuns dispreţuitor:
— Faceţi voi toţi
ceilalţi cum vreţi. Mie nu-mi pasă. Eu fac cum vreau. Vă rog să mă
lăsaţi în pace. Să ascultaţi voi toţi dacă vă place. Mie nu-mi poate
porunci nimeni să fac cum vrea el, fac cum vreau eu!
În
fiecare lună când mergeam la Bucureşti, la termenul care mi se fixa
pentru continuarea discuţiilor - ni se arunca mereu învinuirea şi
ameninţarea:
— Cum vreţi să fiţi luaţi voi în serios, când în
mijlocul vostru este dezordine şi nesupunere? Aşa respectaţi voi
dispoziţiunea şi disciplina? Ce-i cu adunările alea de la Mediaş, de la
Mehadia, de la Dej? De ce nu-l sfătuiţi pe Pop să se liniştească? Ori
vă convine ce face, iar pe noi căutaţi să ne faceţi să vă credem
cinstiţi...
— Toţi ceilalţi din toată ţara s-au supus şi
ascultă dispoziţia Autorităţii. El este singurul care mai merge
ici-colo. Este aproape un an de când aşteptăm rezolvarea. Credem că am
dovedit bună-credinţa noastră. Ar fi vremea să ni se rezolve cererea...
— Opriţi-l pe Pop. Dovediţi mai întâi că meritaţi.
Atitudinea
faţă de mine devenea din ce în ce mai dură. Eram dus de fiecare dată de
la ceasul din faţa Universităţii la Minister, ameninţat, certat şi
ţinut ceasuri întregi, zile, nopţi fără mâncare, fără somn, uneori cu
ochii acoperiţi... Am îndurat toate acestea chinuindu-mă, rugându-mă,
răbdând şi dorind să dovedesc până la capăt că îmi ţin cuvântul dat şi
că vreau să merg până la rezolvarea cinstită şi dreaptă a cauzei
noastre.
Formula cu semi-autonomia Oastei Domnului în Biserică
mi s-a spus că nu mai poate fi aprobată. Că nici Statul şi nici
Biserica nu admit un fel de paralelism. Să propunem o altă formulă.
Vedeam
bine acum că la Bucureşti nu se mai doreşte câtuşi de puţin
normalizarea situaţiei noastre, ci dimpotrivă. Tărăgănarea şi
învinuirile repetate şi inventate ne-au convins pe toţi de scopul pe
care îl aveau cu noi mai-marii norodului nostru.
Atunci n-am
mai găsit nici noi că eram obligaţi să respectăm cuvântul celor care nu
şi-l respectau pe al lor, ei înşişi în primul rând. Astfel încet-încet
s-au reluat iarăşi adunările peste tot în ţară, încredinţându-ne
Domnului viitorul şi rezolvarea. Fie ce va voi Domnul. Am aşteptat
destul, fără să ni se dea nimic din tot ce ni s-a promis. Se făceau
însă numai adunări mici, nu mari.
La prima întâlnire după
aceea am fost întâmpinat cu o aspră ocară şi învinuire de joc dublu cu
Autoritatea - căci adunările au reînceput în toată ţara.
— Asta este tot ce putem face. E totuşi mai convenabil şi pentru dumneavoastră să fie adunări mici şi nu mari.
— V-aţi schimbat deci numai părul, nu şi năravul.
— Aşa cum s-a procedat şi faţă de noi! Dvs. ştiţi totul.
Ultima
formulă care ni se cerea s-o propunem urma să fie trecută prin Sfântul
Sinod în şedinţa din octombrie 1958. Trebuia deci până atunci să o
consemnăm într-un alt memoriu - nu mai ştiu al câtelea - şi cu acesta
să mă prezint iarăşi în cele trei locuri. Patriarhul urma să-l propună
spre aprobare atunci în şedinţa Sinodului.
Am alcătuit fără
nici o speranţă, doar de formă, noua şi ultima variantă a acestui
memoriu, doar pe o singură pagină de hârtie. Era minimum de cereri.
1. O adunare pe săptămână în biserică, sub supravegherea oricui.
2.
În cadrul acestei adunări să se permită cuvântul liber, rugăciunea
liberă şi cântarea laică religioasă a Oastei Domnului, liberă. Prin
acestea trăieşte Oastea.
— Bine, mi s-a răspuns, dar aceste
adunări nu se pot numi ale Oastei Domnului. Noi nu mai înfiinţăm din
nou ceea ce am desfiinţat.
— Numiţi-le cum vreţi. Atâta mai
avem de cerut. Dacă vreţi să ne daţi, bine. Dacă nu - faceţi cum vreţi.
Sunt aproape doi ani de zile de când umblăm pe la dumneavoastră.
Credeam că am dovedit buna noastră credinţă. Acum nu mai avem să vă
cerem nimic altceva.
— Du Memoriul la Patriarhie.
La uşa părintelui Mitrofan am sunat, am aşteptat îndelung - dar zadarnic. N-a mai răspuns nimeni.
Am
mers la uşa părintelui Cazacu - uriaşul înalt îmbrăcat în haine
preoţeşti. Dar nici el n-a vrut să-mi primească memoriul nici audienţa
la patriarhul.
— Mergi cu el la Cancelaria Sfântului Sinod.
La
Cancelaria Sfântului Sinod din Mănăstirea Antim mă aşteptau însă alte
amărăciuni. Am fost prin vreo trei birouri până să aflu Registratura...
Am dat peste nu ştiu câte dactilografe şi secretare îmbrăcate străveziu
şi scurt, fumând, picior peste picior. Marile icoane de pe pereţi abia
se vedeau prin ceaţa fumului de ţigară. În sfârşit una dintre ele,
oprindu-se din povestit, auzind cu ce problemă sunt pe-acolo, pufni în
râs:
— Domnule, dumneata de unde vii? Lasă fantomele în pace şi ieşi la lumină.
— Lasă-l, fa, în pace, râse alta. Apoi răsucindu-se pe jumătate de scaun îmi făcu semn:
—
Ieşi pe coridor şi mergi înainte. Uşa din stânga la părintele Şerpe...
Părintele Şerpe, mă înfiorai eu ieşind. Dacă va fi şi la suflet ca la
nume, atunci prevăd la ce mă pot aştepta.
L-am găsit foarte ocupat cu nişte hârtii. Am dat bună ziua, dar mi-a răspuns nu ştiu ce fără nici să se uite la mine.
Am
aşteptat îndelung când pe un picior când pe altul. Când am crezut că
aşteptasem îndeajuns fără să se uite să vadă cine este, am îndrăznit
cam nerăbdător:
— Părinte, vă rog foarte mult, sunt de departe, am o problemă foarte importantă, n-am timp să mai aştept.
— Ce problemă ai?
—
Un memoriu privitor la legalizarea Oastei Domnului. Trebuie să fie
prezentat la prima întâlnire a Sfântului Sinod. Vă rog să mi-l
înregistraţi şi să mi-l înapoiaţi să-l duc personal la Prea Fericitul
Patriarh.
— Ce Oastea Domnului, domnule? De ce nu-ţi vezi
dumneata de treabă? N-ai şi dumneata cu ce să te ocupi cu altceva mai
serios? De ce nu înveţi, domnule o meserie, să nu pierzi pe aici vremea
lui Dumnezeu degeaba - mai împiedicându-ne şi pe noi de la treabă?
— Părinte, îl înregistrezi sau nu? Îmi trebuie acum!
— Lasă-l aici, acuma n-am timp. O să-l trimitem noi.
— Vreau să-l duc eu. Când să vin după el?
— Peste două săptămâni.
— Cu cine pot vorbi totuşi, pentru a-l putea primi acum? Vreau să-l iau şi să-l duc personal.
— Cu şeful Permanenţiei, Prea Sfinţitul Episcop care este în cabinetul său. Mergi acolo dacă vrei.
Am mers, am bătut la uşă. Nici un răspuns. Dinăuntru se vorbea tare cu gara Iaşi:
"Să
puneţi la dispoziţie două vagoane de dormit cât mai bune. Să se
pregătească mâncări şi băuturi cât mai bune pentru delegaţia
Mitropoliei care va veni la Bucureşti..."
Urmau întrebări
despre locuri, despre cantităţi, despre nu mai ştiu câte. Vorbirea se
prelungea, timpul se făcuse târziu. Stăteam ca pe spini. Am bătut din
nou la uşă, apoi am intrat fără să mai aştept, salutând.
— Sunt (şi mi-am spus numele) - vin de la Patriarhie cu un memoriu pentru legalizarea Oastei Domnului şi vă rugăm...
—
Ce Oastea Domnului, domnule? Ce legalizare vreţi, domnule? N-am avut
noi destul de lucru cu beleaua asta până am scăpat de ea? S-o mai
înfiinţăm acum iarăşi? Abia ne-am scăpat de beleaua asta, domnule, să
ne-o luăm acum iarăşi pe cap? Pleacă, domnule, acasă şi lasă-mă în
pace, am eu acum altele destule pe capul meu, n-am vreme să o pierd şi
pentru poveşti de astea. Şi mă privi cu nişte ochi...
— Am înţeles, să trăiţi! Şi ieşii.
Peste
tot pe unde umblasem astăzi pe aici fusesem privit ca un om cel puţin
din altă lume... Ca o stafie, ca o sperietoare, ca un demodat de
demult.
Întors la Patriarhie, cu fiţuica mea de memoriu - cât
mai rămăsese din cele cinci foi mari câte avea prima lui variantă, am
bătut iarăşi la uşa părintelui Mitrofan...
De data asta uşa
s-a deschis şi am fost recunoscut. Dar Patriarhul era ocupat cu o
delegaţie din Damasc. N-a putut să mă primească. I-am spus că vin peste
două săptămâni, în ajunul şedinţei Sfântului Sinod pentru alegerea
episcopului de Roman.
Între timp - în primăvara lui 1957,
nemaiputând locui la Simeria, am zis că mă mut oriunde, numai să găsesc
un serviciu şi un loc uşor cu o margine de apă să-mi pot face o căsuţă
cât de modestă. Domnul a făcut să vină tocmai atunci la mine două
surori din Sânicoară de lângă Cluj şi m-au chemat să mă mut, căci este
un astfel de loc la ei şi aş putea locui acolo.
Am mers chiar
atunci cu ele. Am aflat un loc de casă lângă Someş şi omul îl vindea.
Era pe el o căsuţă dărâmată pe jumătate de o bombă în război. Era
acoperită cu coceni de porumb. Locuise acolo un ţigan - fierar care
acum îşi făcuse altundeva o casă bună şi se mutase. Voi putea sta şi eu
acolo până ce îmi voi putea face o căsuţă pe acest loc frumos,
înconjurat cu salcâmi şi apoi să-mi aflu un serviciu.
M-am
mutat în coliba acoperită cu coceni. Au venit acolo şi părinţii mei
alungaţi de pe acasă de măsurile insuportabile ce se luaseră în sat
împotriva lor. Şi am început să strângem câte un ţăruş, câte un cui,
câte o piatră, pentru noua noastră locuinţă.
Au vândut de pe
acasă tot ce mai puteau şi am început construcţia, cu piatră adusă din
dealul vechi, cu carele fraţilor din Sânicoară. În loc de mortar
foloseam pământ muiat cu apă. Pentru pereţi am adus zgură de locomotivă
de la gara apropiată; o amestecam cu ghips. Turnam două scânduri, apoi
iarăşi mutam scândurile până ce înălţăm un perete. După aceea altul -
şi tot aşa. Eu amestecam materialul, iar tata aducea apă cu două
găleţi, până ce am terminat astfel numai noi doi toţi pereţii casei cu
două camere, bucătărie şi cămară. Lemnăria pentru acoperiş au
pregătit-o trei fraţi, iar pentru acoperiş am cumpărat nişte tablă
veche de la un om care o arunca. Când a fost acoperită, am revopsit şi
am tencuit totul.
În primăvara anului 1958 ne-am mutat în casă
nouă. Dar n-am putut să stăm în ea nici un an, din pricina măsurilor
aspre care se luaseră în curând împotriva noastră şi aici, a trebuit să
ne facem casa de vânzare şi să ne mutăm iarăşi undeva, oriunde...
Am
găsit o casă de vânzare la Călanul Mic, lângă Hunedoara. Am găsit şi un
serviciu undeva la Combinatul Siderurgic Hunedoara - şi ne-am mutat
acolo cu copiii şi părinţii, fără să primim nici un ban pe casa de la
Sânicoară.
Am împrumutat zece mii de lei de la fraţii din
Comăneşti pentru a achita prima rată din casa nouă, în speranţa că vom
primi preţul celeilalte. Dar în martie 1959 aveau să înceapă iarăşi
cele cinci obloane, alţi cinci ani.
Până atunci însă, să
revenim unde am rămas, la şedinţa Sfântului Sinod din octombrie 1958,
când urma să se pună problema legalizării Oastei.
În ajunul
şedinţei acesteia am ajuns deja la Bucureşti, bătând la uşa părintelui
Mitrofan. Mi-a deschis şi m-a dus la părintele Patriarh, care m-a
primit părinteşte şi mi-a spus:
— M-am preocupat în ultimul
timp cu toată grija de problema dumneavoastră. Doresc şi eu din toată
inima ca totul să se rezolve cu bine. Mi-am întocmit susţinerea din
şedinţa Sfântului Sinod, dar prevăd că va merge cam greu. Dacă totuşi
Dumnezeu va voi, vom reuşi. Mâine după-masă, după terminarea şedinţei,
vino din nou pe la mine ca să vedem ce s-a realizat. Vom sta atunci de
vorbă mai pe larg.
I-am mulţumit, i-am sărutat dreapta şi am
ieşit pe aceeaşi uşă a părintelui Mitrofan, care şi-a învârtit din nou
cheia în urma mea.
Noaptea aceea am rămas la Sergiu şi Coleta,
mai mult rugându-mă şi încredinţând în Mâna Cea înţeleaptă şi Puternică
a Domnului rezolvarea după care alergasem aproape doi ani, lună de lună
pe la Bucureşti sau prin ţară, când în faţa mai-marilor norodului, când
în faţa fraţilor, nădăjduind sincer şi suferind nespus de mult, ca o
bucată de fier lovit de ciocan şi nicovală. Şi de autorităţi şi de
fraţi.
După-amiază părintele Mitrofan mi-a deschis din nou
poarta lui şi m-a dus direct la Patriarh. Acesta m-a întâmpinat nespus
de trist. M-a îmbrăţişat cu un suflet pe care l-am simţit zdrobit de
tot şi mi-a spus cu cel mai amărât glas din lume:
— Frate Dorz, am fost torpilaţi! Ce amestec a avut în toată problema asta un străin?
Eu am rămas înmărmurit:
— Nici un amestec, părinte Patriarh!
— Nu te-ai consfătuit niciodată cu el? N-ai făcut nici un fel de înţelegere cu el?
— În privinţa asta nu!
— Dar atunci cine din Oaste a alcătuit un plan de trecere la protestantism?
—
Eu nu ştiu absolut nimic de un astfel de plan - am răspuns eu şi mai
înmărmurit. Tot ce auzeam era ca nişte lovituri de trăsnet pentru mine.
Eram zăpăcit de tot.
— După ce mi-am rostit eu cuvântul în
care prezentam Sinodului şi susţinerea problemei legalizării Oastei,
căutând să influenţez favorabil aprobarea Sinodului pentru memoriul
vostru, a intervenit surpriza: cineva foarte important s-a sculat şi a
citit un contra memoriu de vreo zece pagini făcut de un străin la
Departament. Acest memoriu viza exclusiv problema pe care o susţineam
eu. Era un memoriu, o dare de seamă sau o notă informativă în care se
amintea printre alţi conducători ai Oastei şi numele dumitale şi al
altora. Reieşea din el că s-a pus la cale un plan ca după obţinerea
legalizării, Oastea să o rupă cu Biserica Ortodoxă spre a alcătui
Biserica Protestantă Română...
Fireşte că îndată s-a
înrăutăţit situaţia, atmosfera devenind imposibilă a mai discuta
această problemă. Îmi pare nespus de rău că ne-a înşelat atât de
cumplit. Extraordinar ce mare rău ni s-a făcut, lucrând pe la spate
împotriva noastră.
— Acum ce este de făcut, părinte Patriarh?
—
Eu nu mă îndoiesc deloc de sinceritatea dumitale, dar sunt în anturajul
dumitale mulţi oameni nesinceri. Asta este situaţia. Apoi adăugă:
—
Deocamdată eu nu mai pot face nimic. Doar dumneavoastră să căutaţi a vă
apropia în toate părţile de episcopii pe care îi aveţi, ca ei să vă
cunoască şi să se convingă că nu sunteţi ostili Bisericii şi că nu este
adevărat nimic din ce s-a spus azi despre dumneavoastră aici în Sinod.
Atunci, dacă vreodată se va mai pune problema Oastei în Sinod, eu nu mă
voi pomeni singur ca acum. Altceva nu mai ştiu ce să-ţi spun. Şi cu un
oftat greu, încheie:
— Acum du-te şi Dumnezeu să aibă milă de
noi. Apoi, văzându-mă zdrobit de tot, mă îmbrăţişa cu milă şi cu
durere, binecuvântându-mă.
— Vă mulţumim din toată inima şi vă
cerem cu lacrimi iertare pentru toată durerea pe care fără voia noastră
v-am produs-o. Am luptat atât de mult pentru realizarea unui gând
frumos care ar fi fost un bine pentru toţi. Iertaţi-ne pentru
înfrângerea dureroasă. Şi pentru necazul pe care l-aţi avut. Dumnezeul
nostru, Care cunoaşte toate lucrurile ascunse, va răsplăti fiecăruia
după cum a lucrat.
I-am sărutat dreapta slăbuţă, cu lacrimi - şi am ieşit spre uşa părintelui Mitrofan.
De
atunci nu l-am mai văzut. Dar am plecat de la el, rugându-mă lui
Dumnezeu să-l răsplătească pentru tot sufletul lui sincer şi binevoitor
cu care am văzut că a dorit să ne ajute.
Dintre toţi cei la
care am umblat aceşti doi ani de zile pentru cauza lui Dumnezeu, singur
el a fost sincer şi curat cu inima în această cauză.
Dar şi el - nu numai eu - avea în anturajul său prea mulţi oameni nesinceri.
La
câţiva ani după aceea, Dumnezeu i-a luat sufletul bunului Patriarh la
răsplătirile Lui. Pe celălalt prin care am fost torpilaţi în Sinod, el
şi noi, lumea l-a răsplătit după fapta lui. Rămâne să-l mai
răsplătească şi Dumnezeu după cum se cuvine, atât pe el cât şi pe cei
care au lucrat cu diversiune. Cu fals şi cu împotrivire contra acestui
gând bun.
Abia am ajuns acasă la Cluj, când nişte tineri fraţi
vin la mine şi mă întreabă când se ţine sigur Congresul tineretului
Oastei la Feleac.
— Ce congres? întreb eu izbit de altă lovitură.
—
Păi fratele Pop ne-a convocat la un Congres al tineretului Oastei pe
ţară care se ţine la Feleac la el. Ne-a chemat să venim cât mai mulţi.
Se ştie în toată ţară, a vestit el peste tot. Cum, numai frăţia-voastră
nu ştiaţi nimic?
— Nu! Eu acum aud pentru prima dată. Abia am
venit de la Bucureşti unde numai Dumnezeu ştie ce am păţit cu toate
autorităţile pentru adunările Oastei şi pentru neascultătorii dintre
noi, şi acum iată ce aud iarăşi. În atmosfera aceasta atât de încărcată
şi ostilă de acum, asta mai trebuia. Un congres pe ţară. Şi mai ales al
tineretului! Dumnezeul nostru, ai milă de noi şi ne izbăveşte din tot
răul care ni se face prin acest om nesupus şi nechibzuit.
— Nu
veniţi nici unii, frate Vasilică - i-am zis unuia dintre ei, Vasilică
Iftimoaie din Comăneşti. Unul dintre cei mai buni fraţi tineri din
ţară. Şi spuneţi la toţi să nu vină nimeni. Nu va fi nici un congres.
Securitatea nu va permite nimic, dar a lăsat să se pregătească pentru a
vă înşela ca apoi să vă înfrice iar apoi să facă din asta o altă faptă
învinuitoare pentru noi, ca să ne tot îngreuneze starea şi să ne
complice situaţia. Numai Dumnezeu ştie ce rău ni se mai pregăteşte din
partea lor folosindu-se de nechibzuinţa acestui om ambiţios şi plin de
porniri fireşti nelegiuite.
Am plecat imediat la Cluj să-l
caut pe Pop Alexandru la casa lui Chişu, unde ştiam că trage şi care îl
sprijinea în toate nesăbuinţele lui.
— Nu-i aici, mi s-a răspuns.
—
Vă rog să-i spuneţi să vină neapărat până la mine la Sânicoară. Am ceva
foarte urgent cu el. Dumneavoastră ştiţi ceva despre un congres la
Feleac?
— Da, ştim! Şi dorim ca acest congres să se ţină,
indiferent că cineva ar fi împotriva lui... (Acel cineva, îmi dădeau să
înţeleg că eram eu.)
— Bine, faceţi ce vreţi dacă nu voiţi să
ascultaţi nici unul. Doresc totuşi să vorbesc cu fratele Pop. Dacă
trece pe la dumneavoastră vă rog să-i spuneţi.
Abia ajunsesem
înapoi acasă şi căzusem pe genunchi rugându-mă Domnului cu inima
zdrobită să se îndure şi să zădărnicească acest rău şi potrivnic gând,
salvând Lucrarea Lui din mâinile acestor oameni nechibzuiţi şi fără
minte - că uşa se şi deschise violent şi intră Pop.
— De ce ai spus tinerilor să nu vină la Feleac? - îmi zise grosolan şi agresiv, fără să dea nici măcar bună ziua.
—
Frate, i-am zis îndurerat, dar acum vrei dumneata să faci acolo un
congres al tineretului pe ţară? Ce fel de congres este acesta? Cu ce
scop, cu ce rost, cu cine şi pentru ce? Dar nu-ţi dai dumneata seama
nici acum ce greutăţi ne faci tuturor fraţilor din ţară? Nu ţi-am spus
şi nu te-am rugat de atâtea ori să înţelegi aceste lucruri şi să nu ne
mai faci atâta rău?
— Nu-mi pasă de nimic din toate cele ce mi le spui; eu fac ce vreau!
—
Bine frate, dar toţi fraţii din ţară sunt împotriva celor ce faci. Ai
întrebat pe cineva când ai hotărât ce vrei să faci la Feleac?
—
Dar cine-s aceştia? Cine-i cutare, cine-i cutare? - strigă el sărind în
sus de furios. Şi bătându-se cu pumnul pe piept, ţipă:
— Toţi ăştia sunt nimic. Eu sunt ţara! Eu fac ce vreau şi nu-mi pasă de nimeni.
M-am îngrozit ce stare avea. Ţipa ca un nebun şi cu ochiul lui întunecat privea nicăieri ameninţător.
—
Eu te rog, frate, să nu faci aşa ceva. Ne vei înrăutăţi tuturor şi mai
mult starea. Şi până la urmă vei vedea că chiar acei ce te îndeamnă la
aceasta, te vor împiedeca. Te vor opri şi nu se va alege din tot ce
vrei decât rău. Eu am spus la câţiva fraţi să nu vină şi voi mai spune
la câţi vor mai vrea să mă asculte. Ştiu că nu se va alege nimic bun de
aici, ci numai rău.
— Să nu mai spui la nimeni să nu vină. Eu
voi ţine acest congres, orişicine-ar fi împotrivă. Dacă nu-ţi place,
du-te şi mă spune la ministru...
Şi ieşind, trânti uşa cu atâta putere, încât se cutremură fereastra.
Am
rămas înmărmurit. Niciodată nu făcuse chiar aşa. O, Dumnezeule Bun şi
Puternic, unde am ajuns! Prin ce oameni sfinţi ai început Tu şi ai adus
Lucrarea Ta până astăzi - şi acum iată ce fel de oameni s-au strecurat
în Lucrarea Ta până în primele rânduri, pentru a o lua din Mâinile Tale
şi a o duce la prăpastie. Ce duhuri potrivnice s-au năpustit asupra
întregului Oastei Tale, ca să-l sugrume şi să-l nimicească. Iată cum
aceste duhuri viclene şi violente îl împing pe acesta împotriva
noastră. Pe acesta să tulbure iar pe ceilalţi să dezbine pe ascuns şi
cu şiretenie satanică, făcând rău Lucrării Oastei Tale pentru care ai
avut atâtea planuri frumoase şi pentru care atâtea suflete curate au
adus lângă Jertfa Ta jertfele lor atât de sfinte şi frumoase. Şi
lacrimi atât de sfinte. Şi sudori sfinte şi sânge sfânt... O,
Dumnezeule Bun, nu-i lăsa şi nu le îngădui să izbutească în planurile
lor rele la care îi împinge şi îi sprijineşte Satan. Ai milă de noi şi
de Lucrarea Ta, în aceste momente atât de grele prin care trecem.
Fireşte
că la Feleac s-a întâmplat întocmai aşa cum prevăzusem. Nici nu erau
adunaţi decât o parte când au fost înconjuraţi de miliţie, legitimaţi
iar apoi împrăştiaţi. Totul fusese numai un circ aranjat de cei care
acum îl împrăştiau. Fusese o cursă în care urma să ne prindem noi, iar
dacă nu ne-am prins, fusese stricată, pentru a nu se vedea cine o
pregătise. Lui Pop fireşte că nu i s-a întâmplat nici de data asta
nimic, dar îndată după asta eu n-am mai putut supravieţui acolo,
trebuind să mă mut, după cum am mai spus.
În 4 noiembrie, deci
îndată după asta, m-am pomenit cu o telegramă: "Vino imediat la
Bucureşti..." Nu era semnată de nimeni. Am înţeles că era de la
Interne. La coborârea din tren eram aşteptat de şeful de la Minister.
M-a luat într-o maşină şi m-a dus direct la Ministerul de Interne. Iar
pe coridoare, pe scări, pe ascensor, cu ochii acoperiţi, până ce am
ajuns în faţa unei uşi.
Când mi s-au luat ochelarii negri,
eram într-un birou cum nu mai văzusem niciodată de când umblam prin
labirintul acesta. Nici la Patriarh, nici la Preşedintele
Departamentului. Era totul îmbrăcat numai în covoare stacojii. Pe jos,
pe pereţi, pe mobilier, peste tot. La masă, un bărbat voinic şi
puternic, într-o cămaşă gri strălucitoare. Mi s-a părut cunoscut de
undeva.
— Dezbracă-ţi paltonul şi stai, mi-a poruncit aspru.
M-am
supus. Aici trebuie să execuţi totul fără nici un cuvânt. Am pus
paltonul însă nu în cuier, ci lângă mine, pe spatele unui divan pe care
nu m-am aşezat. Am rămas în picioare, ca în faţa unei personalităţi cu
totul deosebite într-un moment cu totul deosebit.
— Te-am
chemat, zise el privindu-mă încruntat, ca să-ţi pun în vedere pentru
ultima dată şi în modul cel mai clar, să nu mai cereţi, să nu mai
speraţi şi să nu mai umblaţi după nici o legalizare. Sunteţi nişte
reacţionari, nişte elemente recalcitrante şi toţi aveţi numai o
atitudine duşmănoasă faţă de ordinea socială existentă în ţara noastră.
Vi s-a pus în vedere să nu vă mai adunaţi, dar aţi continuat. Vi s-a
pus în vedere să nu mai faceţi nici o propagandă în rândurile
tineretului - dar voi faceţi Congrese ale tineretului pe ţară. Vi s-a
pus în vedere să nu vă mai deplasaţi dintr-o parte a ţării în alta -
dar voi puneţi toată ţara pe drumuri. Nu lăsaţi tineretul la şcoală, nu
lăsaţi oamenii să-şi vadă de serviciu, umblaţi numai să tulburaţi şi să
agitaţi lumea. Asta faceţi!
— Vă rog, am încercat eu cu un ton
cât se poate de respectuos şi supus, eu nu ştiu cu cine vorbesc, de
aceea nu ştiu cum să mă adresez, dar cred că Domnia Voastră ştiţi bine
că noi nu suntem aşa cum ne învinuiţi.
— Cum nu sunteţi aşa?
se răsti el furios la mine. Dar ce înseamnă toată larma asta pe care o
faceţi pe acolo pe la Cluj? Congresul tineretului, ha? Ce înseamnă
asta, spune, nu atitudine duşmănoasă?
— Nu noi am făcut asta!
—
Am terminat! Să ştiţi că oriunde veţi mai fi găsiţi adunaţi fie
doi-trei, fie două-trei mii, veţi fi imediat arestaţi şi bucuria
voastră se va preface în jale. Ai înţeles? Eu voi nimici Oastea
Domnului, vei vedea. Poţi să pleci.
— Domnia Voastră puteţi
face orice vreţi - îndrăznii eu, luându-mi paltonul de pe spatele
divanului - dar când veţi lua aceste măsuri împotriva noastră să ştiţi
că vă veţi lovi de cei mai nevinovaţi, mai supuşi şi mai conştiincioşi
dintre toţi cetăţenii acestei ţări. Noi am căutat sincer o legalizare.
— Am terminat, zise el apăsând pe un buton de pe cele de pe birou.
— Să trăiţi! terminai şi eu, îndreptându-mă spre cel care îmi făcea semn din uşă, cu ochelarii, să ies.
Ajuns
afară, tot timpul îmi frământam mintea cu întrebarea: unde l-am văzut
eu pe omul acesta? Îmi părea aşa de cunoscut, dar nu ştiam de unde.
Abia ieşit în stradă şi văzând pe frontispiciul clădirii tablourile
conducătorilor Statului, se făcu lumină, recunoscându-l.
Fusese Alexandru Drăghici, ministrul de interne...
Niciodată
nu mi-a părut bine de răul nimănui, dar când peste câţiva ani, i-a
venit şi lui rândul să cadă - precum îi vine odată fiecăruia - mi-am
adus aminte de ameninţarea lui plină de trufie şi de ură din 4
noiembrie 1958 când a zis: "Eu voi nimici Oastea Domnului - vei vedea!"
Şi iată cum Domnul l-a nimicit pe el! Ce frumos scrie în Psalmul 2:
"Cel ce şade în ceruri râde de ameninţarea lor, Domnul îşi bate joc de
ei... "
Ce frumos ar fi dacă cineva s-ar gândi să strângă din
toată Biblia şi din toată istoria dovezile şi exemplele câte se mai pot
şti despre felul cum a ştiut Dumnezeu să râdă şi să-şi bată joc de cei
care s-au ridicat direct împotriva Lui. Dacă vreodată se va găsi cineva
să facă aceasta, tare mult aş dori eu ca el să nu-l uite atunci nici pe
acest Alexandru Drăghici! Să-l treacă şi pe el între ei.
Iată
unul dintre cele mai însemnate învăţăminte cu care voi încheia acest
capitol: Când pleci pentru Numele şi Cauza lui Cristos, atunci trebuie
să rişti totul în lumea asta.
Dacă nu eşti în stare mai întâi
să-ţi dai libertatea ta, averea ta şi chiar viaţa ta în orice clipă
pentru Cristos şi pentru fraţi, mai bine nici nu porneşti. Fiindcă te
vei prăbuşi la primul atac, la prima confruntare.
Să nu
preţuieşti mai mult decât pe Cristos nimic pe lume, nici să nu te temi
mai mult decât de El de nimeni, pe pământ. Prezenţa lui Cristos te va
însoţi atunci cu atât mai puternică cu cât primejdia va fi mai mare şi
vrăjmaşul mai înfricoşător. Duhul Sfânt îţi va da chiar în clipa aceea
ce să răspunzi şi ce să taci, potrivit cu planul pe care îl are mai
înainte Dumnezeu cu tine şi cu fiecare dintre acei înaintea cărora vei
fi dus pentru a se arăta tot ce este ascuns în inimile lor.
Timpul
pe care îl avem este atât de scurt. Libertatea pe care o avem este atât
de provizorie. Ocaziile pe care le avem sunt atât de unice. De aceea
fiecare dintre noi trebuie să ne repetăm de fiecare dată: nu am decât
azi! Trebuie să fac, deci, acum totul, fiindcă niciodată nu voi mai
avea înaintea mea nici clipa asta, nici libertatea asta, nici ocazia
asta, nici omul acesta.
Acum, când toate cele ce le-am
povestit sunt în urma mea şi când Dumnezeul meu Care m-a trimis şi m-a
ţinut prin toate şi Care mă va judeca în curând pentru tot ce am făcut
şi am spus, ştie şi cunoaşte că după puterile slabe pe care le-am avut
şi cu talentul puţin pe care mi l-a încredinţat, conştiinţa mea
liniştită mă încredinţează că m-am străduit sincer să fac tot ce putea
face un om ca mine, într-o stare ca aceea. Am lucrat uneori prea pripit
ori prea mâhnit, dar am lucrat totdeauna cu un cuget curat atât faţă de
Stăpânire şi de Biserică cât şi faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii mei.
Apărând Lucrarea Oastei Domnului şi luptând cu toată puterea
fiinţei mele pentru ea - am arătat nedreptatea ce ni se făcea şi am
luptat pentru îndreptarea ei. Am arătat fiecăruia primejdia în care se
află şi am luptat pentru înlăturarea ei. Am dorit o fericită rezolvare
- şi am luptat pentru realizarea ei.
M-am ferit să nu
păcătuiesc cu nimic nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului,
nici împotriva fraţilor - şi nici chiar împotriva vrăjmaşilor şi
răufăcătorilor mei. Am vrut numai împlinirea datoriei mele cinstite pe
care o aveam faţă de toate aceste valori - şi Dumnezeul meu ştie cât am
făcut pentru aceasta.
Dacă lucrurile au luat o altă
întorsătură decât cea dorită de mine şi de către cei care aveau un
cuget sincer şi o dorinţă curată - aceasta n-a mai stat nici în voia
mea şi nici în puterile mele. De la început am avut o puternică
încredinţare că liberalizarea unei lucrări vii şi duhovniceşti ca
Oastea Domnului în Biserica şi poporul nostru ar fi o binefacere cum nu
se putea mai mare pentru acestea amândouă. Ea ar fi făcut ca întreg
poporul nostru să facă înainte un uriaş salt calitativ în toate
privinţele. Iar Biserica noastră să devină o Biserică vie şi
evanghelică născută din nou şi în stare de frumuseţile trăirii divine
din vremile creştinismului primar.
Cei care ar fi trebuit să
ajute şi n-au ajutat la înfăptuirea acestui lucru bun vor avea să
răspundă fiecare înaintea Scaunului de Judecată al lui Cristos. Iar cei
care au făcut totul să zădărnicească aceasta, pe faţă sau în ascuns, cu
viclenie sau cu violenţă - vor da seama şi ei în curând, fiecare la
fel.
Acestea le-am avut de spus despre aceşti ani şi despre
aceşti oameni până aici. Şi Dumnezeul meu va arăta odată că n-am
minţit.
Dar Duhul mă înştiinţează că încă necazurile mele nu
s-au sfârşit. Voi mai avea de întâmpinat încă şi alte multe lanţuri şi
necazuri şi-n viitor (Faptele Apostolilor 20:23).
Dumnezeul meu, în Mâna Ta îmi încredinţez şi pe mai departe viaţa mea. E a Ta şi fă Tu ce vrei cu mine până la capăt.
Slăvit să fie Domnul.
Să apărăm Credinţa
Să apărăm Credinţa cea dreaptă, ce-o avem,
Căci numai apărând-o, ostaşi ai ei suntem.
S-o apărăm şi s-o iubim,
Statornici s-o trăim;
Şi noi credinţa ne-o cinstim
Dacă-o trăim.
Să apărăm nădejdea ce ni s-a dat de Sus
Că numai astfel suntem ostaşi ai lui Isus.
Să apărăm Lucrarea în care-am fost chemaţi
Căci numai astfel suntem ostaşi adevăraţi.
Să apărăm iubirea ca tot ce-i mai frumos
Căci numai astfel suntem ostaşi ai lui Cristos.
Să apărăm unirea frăţească ne-încetat
Căci numai astfel suntem ostaşi cu-adevărat.
Să le-apărăm cu viaţa, oricât ar fi de greu
Că numai astfel vrednici vom fi de Dumnezeu.
Filter
No comments...
Write Comment
Va rugam scrieti un mesaj in legatura cu articolul.
Atacurile la persoane nu vor fi publicate.
Rugam nu folositi comentarile pentru a promova website-uri sau publicitate de orice fel.
Comentariile vor fi mai intai citite si doar apoi publicate. Va multumim pentru intelegere.
Carti on-line 
