Skip to content

Narrow screen resolution Wide screen resolution Auto adjust screen size Increase font size Decrease font size Default font size default color brick color green color
You are here:Home arrow Carti on-line arrow Dumitru Cornilescu arrow Cap. 12 - Legatura frateasca
Cap. 12 - Legatura frateasca PDF Imprimare E-mail

CAPITOLUL 12 - Legătura frăţească

 

„Este între noi o legătură pe care n-am făcut-o noi, Domnul a făcut-o şi El o menţine, spunea Teodor Popescu. Deseori avem între noi convorbiri sfinte, ieşite din legătura noastră cu Domnul Isus, care ne pune în părtăşia frăţească unii cu alţii. Legăturile noastre frăţeşti strângându-se tot mai mult, adunarea ne ajunge foarte scumpă, mai scumpă decât familia pământească. O spun fără nici o laudă: şi noi trăim într-o măsură, aceleaşi lucruri ca primii creştini. Ştim de adunările care merg cu noi şi cum este starea din ele, prin fraţii care vin de pe acolo. Ne bucurăm când informaţiile sunt îmbucurătoare iar lucrarea lui Dumnezeu merge crescând, dar ne întristăm când în lucrarea lui Dumnezeu se amestecă oameni neîntorşi la Dumnezeu, care încurcă lucrurile şi mai curând sau mai târziu dau pe faţă ce sunt”.

În mulţimea mare de credincioşi, Teodor Popescu căuta să afle numele fiecăruia, căuta să se intereseze de starea sufletească a fiecăruia. Pe cei din Bucureşti îi cunoştea mai îndeaproape, dar şi din provincie mulţi îi erau cunoscuţi. Se purta cu mare atenţie faţă de toţi fraţii credincioşi, căuta să-i înţeleagă pe toţi. Simţea împreună cu fraţii necazurile lor şi era foarte delicat atunci când era cazul să mustre pe cineva, să facă vreo observaţie vreunui frate. Cuvintele lui, sfaturile lui erau primite şi erau dintre cele mai nimerite.

Duhul cu care trata abaterile unor fraţi era aşa cum descria J.N. Darby starea de suflet necesară pentru o asemenea lucrare:

„Dacă sunt nevoit să mustru individual pe un frate care a căzut, trebuie să-mi aduc aminte că nu voi fi în stare să fac acest lucru într-un fel binecuvântat, decât atunci când sufletul meu va fi pregătit printr-o lucrare de preot în această privinţă, ca şi cum eu însumi aş fi în păcat”.

Foarte curând s-a ajuns să se formeze un sfat din câţiva credincioşi consideraţi ca având trăsăturile morale de bătrâni, care se ocupau cu cunoaşterea celor care doreau să vină la cină, pentru a nu pătrunde în adunare oameni care nu s-au întors la Dumnezeu, sau trăiesc într-un păcat moral sau doctrinar. Aceşti fraţi bătrâni supravegheau mersul lucrării lui Dumnezeu. Teodor Popescu a dat în privinţa aceasta câteva îndemnuri care merită să fie ascultate îndeosebi de cei ce sunt bătrâni în adunare:

„În adunare sunt şi persoane care se bucură de o mai mare trecere, dar aceasta iese nu din pretenţii, ci din slujire. Ei nu poartă însă titlu; fac lucrarea de bătrân, fără să poarte acest nume. Am tras învăţături din Cuvânt şi din istorie. Domnul a lucrat să ne aducă la simplitatea Cuvântului Său. Treaba se face, dar titlul nu-l poartă nimeni”.

Un principiu pe baza căruia lucrau fraţii care purtau răspunderea în adunare era acela că orice credincios din adunare poate participa la discuţiile fraţilor, dacă îşi exprimă dorinţa şi este interesat în buna desfăşurare a lucrării. Acest principiu avea semnificaţia că fraţii care fac lucrarea de bătrâni fac parte din adunare, nu sunt deasupra ei.

Cu timpul, numărul celor ce se ocupau cu bunul mers al lucrării s-a mărit foarte mult, printre ei fiind şi persoane pioase, dar cu un orizont spiritual şi scripturistic limitat, cu pronunţate înclinaţii spre rigorism, legalism şi neclaritate în privinţa unor învăţături fundamentale ale Scripturii, cum sunt mântuirea, harul lui Dumnezeu, răpirea Bisericii, atitudinea faţă de cei dinafară adunării etc. Aceştia au exercitat o anumită influenţă negativă între credincioşi, atât în adunarea din Bucureşti cât şi în alte adunări din ţară.

Când în adunare se lua vreo hotărâre, se comunica: „Aşa au hotărât fraţii”, niciodată nu se spunea despre hotărârea numai a unuia dintre ei. Probabil că acest principiu al unei hotărâri colective sau majoritare îşi are în lucrarea lui Dumnezeu limitele lui: dependenţa reciprocă a credincioşilor este de dorit chiar şi când unii fraţi au daruri spirituale şi sunt investiţi de Dumnezeu cu autoritate. Pentru toţi, fără excepţie, trebuie să aibă acces în inimi cuvântul: „Supuneţi-vă unii altora în frica lui Cristos” (Efeseni 5:21)

De când nu l-a mai avut alături pe Dumitru Cornilescu, Teodor Popescu n-a mai avut colaboratori cât de cât egali cu el ca vârstă, pregătire şi ţinută spirituală, n-a avut prieteni descărcaţi de condescendenţa pe care viaţa şi lucrarea lui o impuneau. El era sub acest aspect unic. Mai ales Gheorghe Cornilescu, deşi era mai tânăr, îi era de ajutor din plin. Ceilalţi din apropierea lui nu se pricepeau să-l sfătuiască sau mai degrabă se sfiau; toţi aşteptau de la el sfat, îndrumare. Din punct de vedere spiritual şi intelectual îi depăşea mai pe toţi din jurul lui. Şi totuşi în această situaţie el a ştiut să se apropie de fiecare frate în parte şi să aibă o bună legătură cu toţi.

Una din dorinţele lui era să facă măcar două, trei vizite pe săptămână. Era foarte bucuros să viziteze pe credincioşi şi se ducea mai ales la cei ce aveau o nevoie spirituală pe care ochiul lui ager o remarca mult mai repede ca alţii. Cum îl invita cineva, căuta cât mai repede să-i facă o vizită. Şi erau mulţi care doreau să-l vadă acasă la ei, unii bătrâni care nu mai puteau veni la adunare, alţii îl invitau numai de dragul de a fi împreună cu el, ca să mai stea de vorbă din Cuvânt sau despre lucrarea Evangheliei. Era mult iubit de credincioşi, era stimat, era respectat.

În acest timp s-au înfiinţat în Bucureşti alte adunări locale în unele cartiere: la Bucureştii Noi şi în cartierul Rahova. Fraţii din strada Carol Davila vizitau şi aceste adunări, iar Teodor Popescu se ducea uneori pe la una sau alta dintre aceste adunări, duminica după amiază. De asemenea, dacă veneau fraţi din provincie în Carol Davila, erau puşi la lucru în adunare, dacă erau cunoscuţi că au darul de a prezenta Cuvântul spre folosul altora.

În ce priveşte corespondenţa, el răspundea cu promptitudine la scrisori, gândind că şi în felul acesta ajută sufletele să cunoască adevărul şi să umble în adevăr. Scria cam şapte, opt scrisori pe săptămână, unele foarte lungi. Era foarte grijuliu să răspundă, pentru că îşi dădea seama că, dacă nu răspunzi la timp, ţi se risipesc gândurile pe care ai fi vrut să le spui.

„În ce mă priveşte, spunea el, am obiceiul să nu pun îndată orice scrisoare la cutie. Pe câte una, după ce o scriu, o las deoparte ca s-o citesc din nou. Într-un loc este de şters ceva, în altul de adăugat ceva; un cuvânt este prea rece şi trebuie pus unul mai cu dragoste; un gând nu este spus bine şi trebuie spus ceva mai lămurit”.

În 1929 scria celor din Rucăr:

„Am o neclintită nădejde că şi acolo, în Rucăr, Domnul va aprinde multe inimi cu dragoste pentru El. Şi când îmi spuneţi că mai sunt suflete gata să se hotărască pentru Domnul Isus, nădejdea mea împreună cu bucuria, cresc. Ce aţi cunoscut ca adevărat, aceea să şi urmaţi. Nu vă lăsaţi amăgiţi de vreun vânt de învăţătură străin de harul Domnului. Cine vine cu altceva decât cu sângele Domnului Cristos care ne curăţeşte de orice păcat; cu altceva decât cu sfinţirea pe care o avem în El; cu altceva decât cu puterea Lui, care lucrează în noi - cine vine cu altfel de lucruri decât acestea, să nu-l primiţi în casele voastre şi să nu aveţi de-a face cu el”.

După ce a primit veşti despre prigonirea celor din Muscel pentru că erau credincioşi, el scria celor din Rucăr:

„Ştiu că aveţi parte şi de oarecare hărţuieli, căci sunteţi aşezaţi între nişte lei care se zburlesc mai mult decât leii din alte părţi. Dar Domnul ştie unde vă aflaţi şi nu are alt loc mai nimerit pentru creşterea dv. duhovnicească decât acolo”.

Într-altă scrisoare:

„Nu avem drept de stăpânire asupra nimănui, fiecare e liber să meargă cu cine vrea, însă cine încurajează în vreun fel dezbinarea, nu merge cu noi. Şi este lucru însemnat să-şi cunoască cineva tovarăşii de lucru”.

În mai 1934 scria unui frate:

„Pe aici s-a pornit iarăşi o anchetă împotriva noastră. Dacă o merge aşa cum se arată ei până acum, ne vor închide sala. Noi însă nu ne oprim cu privirea la ei, căci cunoaştem pe Cel ce este mai presus de orice domnie, de orice stăpânire”.

În timp ce în Capitală credincioşii erau oarecum liberi să se adune, la ţară erau deseori prigoniţi. Răsuflau şi ei în voie când veneau în Bucureşti.

Din cauza neînţelegerii din partea unor săteni, fraţii din Rucăr, de exemplu, aveau tot pădurea ca loc de adunare. Acolo erau oarecum liberi, puteau să se roage, să cânte. Odată erau vreo douăzeci de credincioşi adunaţi pe o coastă de munte şi au venit tot atâţia necredincioşi să audă Evanghelia. După scurt timp s-au zărit jandarmii, care i-au arestat pe toţi. Din cei douăzeci de necredincioşi, opt au primit chiar atunci pe Domnul Isus. Cu toate hărţuielile, credincioşii continuau să se adune; odată pe o coastă de munte, în a doua duminică în alt loc şi astfel îşi schimbau mereu locul prin pădure. Odată jandarmii erau pe un deal, iar credincioşii adunaţi pe dealul vecin. Erau vreo nouăzeci de credincioşi, iar paisprezece din ei au fost prinşi pe drum:

— De unde veniţi?

— De la adunare, au răspuns ei.

Şi cu cât împotrivirea era mai mare, cu atât veneau mai mulţi oameni să se alăture cetei celor credincioşi. Unii jandarmi se arătau mai înţelegători şi spuneau: „Nu noi vrem să vă urmărim, dar aşa am primit ordin”.

Cina Domnului o luau după miezul nopţii, până spre ora două, ca să nu fie prinşi. Se anunţau unul pe altul; la fraţii care nu aveau ceas, venea un frate vecin şi ciocănea în fereastră şi astfel se strângeau noaptea toţi la aceeaşi oră.

Aceeaşi situaţie era şi la Schitu Goleşti, la Lereşti, în tot Muscelul şi mai peste tot.

Odată, Ion Târneci împreună cu fratele lui au plecat din Câmpulung spre Rucăr. Au căutat să nu meargă pe drumul cunoscut de toţi, ci pe câte o coastă, pe poteci şi astfel după o bună bucată de timp au ajuns la fratele Idor, în valea lui Andreiaş, tare obosiţi. Tocmai când se pregăteau să se odihnească, a venit fiica unui credincios şi le-a spus: „Vin jandarmii cu popor mult!” Abia au ieşit ei şi au apucat să se urce pe deal, că a şi început să apară mulţimea cu jandarmii şi cu preotul. De sus, din mijlocul brazilor, cei doi fraţi Târneci vedeau cum erau căutaţi cu lumini, peste tot, prin podurile caselor din vecini. Negăsindu-i pe cei doi vizitatori, mulţimea a pus mâna pe Idor, pe care l-au bătut.

Cu toate împotrivirile, fraţii credincioşi vesteau Evanghelia, se adunau şi erau plini de putere. La Schitu Goleşti se începuse lucrarea prin soţia unui credincios, care era învăţătoare în sat. Un frate din Câmpulung s-a dus pe la Petroşani, spunând oamenilor despre Domnul Cristos. Alţi fraţi au dus Evanghelia la Lereşti, Dragoslavele, Capul Piscului, Stoieneşti şi alte sate din Muscel.

În comuna Bughea, o femeie doritoare de mântuire îşi vânduse o mare parte din avere şi o împărţise la săraci, crezând că aşa va fi plăcută lui Dumnezeu. Venind în legătură cu unii credincioşi din Câmpulung, a ajuns să se ducă şi la Bucureşti, în scurt timp a devenit credincioasă, a vândut tot ce mai avea şi se gândea să dea banii pentru Dumnezeu. Erau vreo cincizeci de mii de lei, pe care i-a folosit pentru a împărţi, fără bani, Noi Testamente oamenilor doritori.

De la Rucăr, împreună cu alţi fraţi, Teodor Popescu a făcut, într-o vreme ceva mai liniştită, câteva excursii plăcute prin împrejurimi. Odată a mers pe jos un drum cam lung pe valea Râuşorului şi a înnoptat la Mara, la stâna lui Luca Şandru. Baci bătrân, Luca Şandru era foarte respectuos şi emoţionat de plăcerea pe care i-o făcea vizita şi de aceea parcă nu ştia ce să mai spună. „Domnilor fraţi”, aşa li se adresa bătrânul credincios. Acolo a văzut Teodor Popescu „uşa oilor”, atât de renumită în Evanghelie. De la stâna lui Luca Şandru a urcat împreună cu alţi fraţi la Sătic, unde s-au întâlnit cu fraţii Comăneci.

În 1938, Teodor Popescu scria unei credincioase din Rucăr:

„Nu ţi-am răspuns, fiindcă nu m-am simţit bine. Sufăr de un timp oarecare şi nu s-a lămurit prea bine suferinţa. Nu ştiu ce-o fi, o oboseală, o slăbire a inimii, un mers repede al sângelui în trup, tensiune cum zic doctorii sau altceva. Ceea ce pare mai ciudat este că slăbesc în trup şi nu ştiu de ce. Din lucru sunt scos ca o unealtă care, ori este aruncată de tot, ori aşteaptă să fie reparată. Facă-se voia Domnului! Dacă atât a găsit cu cale să mă folosească, îi mulţumesc. Dacă mă duce în şcoala suferinţei, iarăşi Îi mulţumesc. De va voi să mă ia la El, este cu atât mai bine. Trebuie să fim pregătiţi pentru orice şi în orice clipă gata să părăsim pământul. Că sunt încă multe lucruri care ne leagă de el, este drept; însă şi mai mult inima trebuie să ne fie legată de cer şi mai ales de Cel ce este în cer”.

Avea obiceiul ca aproape anual să viziteze unele adunări, unde se adunau mulţi fraţi şi din împrejurimi. În afară de Ploieşti şi Câmpulung, pe unde se ducea mai des, obişnuia să viziteze pe fraţii din Giurgiu, Piteşti, Târgovişte, Bârlad. De asemenea, în fiecare duminică, mulţi fraţi din Bucureşti se duceau să vestească Evanghelia prin satele şi oraşele unde auzeau că este nevoie şi sete după Dumnezeu.

Un om ca el, care a cunoscut ce înseamnă legătura frăţească, spunea totuşi:

„Sufletele nu trebuie legate de oameni, oricât de deosebiţi ar fi ei; ele trebuie legate de Domnul Isus. Unii se sprijină pe adunare, prin adunare se hrănesc, prin adunare sunt ajutaţi. Nu voi vorbi nimic de rău despre strângerea laolaltă; presupun însă cazul când adunarea n-ar mai fi şi mă întreb dacă astfel de suflete ar mai rămâne pe cale. Chiar dacă un credincios ar fi chiar singurul credincios pe pământ, fără adunare şi fără legătură frăţească, încă să stea în picioare, sprijinit pe braţul Celui Atotputernic!”

În acelaşi timp era plin de grijă şi atent faţă de vorbăreţii care se iveau prin adunări şi care, fără să fie întemeiaţi în învăţătura Scripturii, voiau cu orice preţ să ţină predici altora. Aşa s-a întâmplat cu un credincios fără pregătire, priceput să spună doar snoave, fără să prezinte vreun cuvânt din partea lui Dumnezeu. Cu autoritatea sa spirituală, Teodor l-a oprit pe acel om să mai ia cuvântul în adunări, iar acest fapt a nemulţumit pe cineva care i-a scris în Elveţia lui Dumitru Cornilescu. Sesizând esenţa lucrurilor, Dumitru Cornilescu a răspuns:

„Cum? Te îndoieşti de temeinicia măsurii luată de Teodor pentru a opri pe cei nechemaţi să se amestece în lucrarea lui Dumnezeu? Eu aş fi în totul alături de Teodor, pentru care aş fi gata să-mi dau şi viaţa. Ca şi el, n-aş lăsa ca adevărul lui Dumnezeu să fie falsificat de ignoranţii plini de ambiţii. Mulţi se dau vestitori ai Evangheliei, dar au trecut prin ea ca gâsca prin apă. Evanghelie, Evanghelie - pe ce mâini ai încăput!”

Legătura frăţească în înţelegerea lui Teodor era nu numai asocierea cu fraţii, ci şi păstrarea acestei uniri strânse pe temeiul adevărului Scripturii, nu pe temeiul concesiilor sau ambiţiilor reciproce.

Filter  

No comments...

Write Comment
  • Va rugam scrieti un mesaj in legatura cu articolul.
  • Atacurile la persoane nu vor fi publicate.
  • Rugam nu folositi comentarile pentru a promova website-uri sau publicitate de orice fel.
  • Comentariile vor fi mai intai citite si doar apoi publicate. Va multumim pentru intelegere.
Name: 
Homepage
Email:
Comment-Tracking E-mail Alerts
Mode 
New entry
Title:
BBCode:Web AddressEmail AddressLoad Image from WebBold TextItalic TextUnderlined TextQuoteCodeOpen ListList ItemClose List
Comment:

Powered by OpenComment 3.0.21

 
< Precedent   Urmator >