"Neamurile se frãmântã, împãrãtiile se clatinã, dar glasul Lui rãsunã..." (Psalmul 46:6)
Era un bărbat bine făcut şi deşi avea talia potrivită, dădea impresia
unui om de statură înaltă. Ascendentul pe care-l avea asupra altora era
evident, chiar înainte de a începe să vorbească. După aceea, captiva
irezistibil! Avea faţa ovală, fruntea lată şi părul castaniu.
Impresiile contradictorii la prima vedere, de nespusă bunătate şi cea
de o hotărâre nestrămutată, erau date de zâmbetul abia perceptibil care
îi flutura per^ manent pe faţă şi de ochii căprui, profunzi, care
priveau parcă dincolo de suprafaţa lucrurilor şi făpturii omeneşti.
Abia depăşise 35 de ani şi părintele Cornilescu avea în spate o viaţă
extrem de zbuciumată. Câteva cute adânci i se imprimaseră pe faţă. Erau
un rezultat al luptelor permanente pe care le dusese şi al sănătăţii
din ce în ce mai şubrede. Uneori, ele dădeau impresia că vijeliosul de
altădată se apropia de sfârşitul călătoriei. într-adevăr, neobositul
luptător pentru Hristos, omul totdeauna nemulţumit de ceea ce ştia şi
însetat de a cunoaşte locuri noi, oameni noi, experienţe noi, pare
ajuns la sfârşitul slujbei sale. O boală cruntă îl obligă să se
gândească şi la soarta trupului său, nu doar la starea sa sufletească.
Se îmbolnăvise grav de tuberculoză. Boala se localizase la cotul drept,
oprind mâna neobosită să scrie, potolind dorinţa aprinsă de a cunoaşte
lumea. Şi-a reamintit astfel de Casa pentru convalescenţi întreţinută
de diaconiţe la Lăndli, Oberăgeri, cantonul Zug, la 1/2 distanţă de
Zuerich. S-a întors aici să se odihnească. Putea însă să se odihnească
un om făcut pentru activitate? Putea să rămână inactiv un lucrător cu o
asemenea energie? Avea în urma sa 20 de ani de activitate, călătorise
prin toată Europa, vorbea 5 limbi, scrisese multe cărţi şi articole de
revistă. Dar mai ales cunoştea perfect Cartea Cărţilor, pe care o
tradusese cuvânt cu cuvânt, confruntând-o cu religia ortodoxă şi cu
toate traducerile importante ale vremii. La scurt timp după internarea
în acest sanatoriu, conducătoarea diaconiţelor l-a invitat să predice
celor internaţi. Aceştia au fost mişcaţi de profunzimea ideilor sale,
de simplitatea expunerii, au fost atraşi de farmecul personal al
experimentatului şi în acelaşi timp ireproşabilului predicator. L-au
rugat apoi să vorbească o săptămână enoriaşilor şi fetelor care se
instruiau pentru diaconat, în şcoala asociată casei pentru
convalescenţă. Nu făcuse niciodată slujbe -religioase. Nu predicase
niciodată vreo confesiune. Predicase, scrisese şi luptase 20 de ani
pentru răspândirea adevărului curat al lui Dumnezeu, în propria sa ţară
şi în multe ţări europene. Ceea ce propovăduia el era deopotrivă bun
pentru ortodocşi, catolici, protestanţi, neoprotestanţi. Mesajul său
cel mai de seamă era dragostea lui Dumnezeu pentru sufletele oamenilor,
arătată în jertfa Domnului Isus. Spiritul său viu, inteligenţa
sclipitoare, convingerile nestrămutate pe care le avea, darul de
predicator şi farmecul personal erau tot atâtea calităţi care făceau pe
tânărul de altădată, acum matur şi greu încercat, să obţină succes în
tot ce întreprindea. A fost rugat să se stabilească acolo, devenind
pastorul bolnavilor, profesorul şi duhovnicul elevelor. Casa avea deja
un pastor, dar în vremea aceea el era în Germania, în vacanţă. Nu a
acceptat însă, din pricina colegului lui care trebuia să se întoarcă
curând, în ziua când pastorul trebuia să sosească la ora 3 după-amiază,
Cornilescu părăsise Lăndli la ora 11 dimineaţa, plecând la Zuerich.
Solicitarea însă nu-i fusese retrasă şi astfel, la insistenţa
directoarei, a acceptat să lucreze la o altă casă de odihnă, la
Iselwald, lângă Interlaken. Acolo i-a plăcut. S-a simţit bine, lucra cu
plăcere, era mai liber, nu avea permanent lângă el directoarea care îl
stânjenea. A trebuit să primească să se angajeze aici. Boala îl obliga
să se stabilească într-un climat de munte, într-un loc liniştit.
Lipsurile materiale au constituit şi ele un motiv; prinţesa nu mai avea
resurse şi oricum, nu mai putea primi devize din ţară. Vorbea oamenilor
din casa de odihnă de două ori pe zi, câte o jumătate de oră, pregătea
două reviste săptămânal, predica oriunde era invitat. Era tot mai
apreciat şi iubit de toţi aceia cu care venea în legătură. Curând s-a
întors la Lăndli. Pe lângă activitatea de pastor a primit sarcina să
facă educaţia laică şi mai ales religioasă a diaconiţelor. Curând a
devenit un element nelipsit atât la casa pentru convalescenţi cât şi la
şcoala de fete. A început ca pastor; a devenit apoi şi profesor şi în
sfârşit, în anul 1934, a fost numit directorul acestei Case şi al
şcolii de diaconiţe din cadrul acesteia. Timp de aproape un sfert de
veac (1927 - 1951) a educat 400 de diaconiţe, care au răspândit
Cuvântul curat al Evangheliei, aşa cum l-au primit de la iubitul lor
pastor şi profesor, în nenumărate case de odihnă, case pentru
convalescenţi, sanatorii şi spitale din Elveţia, precum şi alte ţări.
Astfel, 58 dintre ele s-au dus misionare în China, 22 în Brazilia, 19
în Statele Unite şi în multe alte locuri. O lucrare binecuvântată de
Dumnezeu pentru mântuirea şi mângâierea sufletelor celor bolnavi! Se
ocupa nu numai de educaţia lor religioasă, ci şi de cea laică, făcând
cu ele lecţii câte 2-3 ore zilnic. Erau pregătite în primul rând pentru
a duce Evanghelia bătrânelor bolnave, femeilor, tinerelor şi copiilor.
învăţau să facă cercuri biblice cu copiii şi tineretul, să mângâie pe
bolnavi şi să-i îngrijească din punct de vedere medical şi sufletesc.
în acelaşi timp era ocupat permanent cu îndrumarea spirituală a circa
150-200 de bolnavi în timpul verii - din aprilie până în octombrie - şi
60-70 în cursul iernii. Totodată mergea să vorbească la o casă de
bătrâni din Zuerich, care funcţionează şi astăzi. Rezultatele erau,
desigur, pe măsura lucrătorului. Pe lângă pensionarii caselor de odihnă
şi sănătate pe care le patrona, veneau oameni de la mari distanţe ca
să-l audă vorbind. Unii bolnavi reveneau la odihnă pentru a le fi de
folos mai mult din punct de vedere spiritual, decât trupesc. Cei ce-l
auziseră, povesteau despre el când se întorceau acasă şi astfel casele
pentru convalescenţi de care se ocupa erau totdeauna pline. în afara
programului era tot timpul ocupat cu consilierea spirituală. Cele
experimentate în România l-au învăţat că cea mai sigură întoarcere la
Dumnezeu are loc în urma unor discuţii individuale, de la om la om Era
un adevărat doctor sufletesc, înţelegea aşa de bine pe bolnavi şi-i
îngrijea cu pasiune pentru că-i iubea, simţea cu ei. Era el însuşi
bolnav... Venise aici să se odihnească, dar lucra mai mult ca oricând.
Pe lângă cele menţionate mai sus, avea ' nenumărate probleme cu
administraţia celor două locaşuri, cu îndrumarea diaconiţelor trimise
să lucreZe în afara casei şi, pe lângă toate acestea, întreţinea o
vastă corespondenţă cu elevele lui de pretutindeni, precum şi cu mulţi
din enoriaşii care îi cereau sfaturi îi trimiteau prieteni sau rude
să-i îndrume din punct de vedere spiritual. şi ca totdeauna când se
face o lucrare deosebită, avea de multe ori piedici din partea
directoarei care nu înţelegea întotdeauna marea chemare a acestui om,
care lucra sub îndrumarea directă a lui Dumnezeu. în anul 1935, boala
şi oboseala l-au doborât. A început la braţul drept şi apoi s-a întins.
A trebuit să-şi facă operaţie la braţ, rămânând astfel infirm pentru
toată viaţa. Braţul care scria cu atâta repeziciune, un scris mărunt,
regulat, elegant, avea să fie inutilizabil pentru totdeauna? Mare
încercare pentru un maestru al condeiului! Asta era însă voia lui
Dumnezeu, şi el a luat totul din mâna Lui. De fapt boala, operaţia,
limitele impuse de Dumnezeu în acest fel i-au decis soarta viitoare.
Avea nevoie de control medical continuu şi să stea necontenit în
climatul blând al Alpilor. Nici o altă ţară nu i-ar fi putut oferi
condiţii mai bune ca Elveţia. Şi apoi se obişnuise deja cu spiritul
acestei ţări a libertăţii, a îngăduinţei creştine, după atâta hăituiala
pe meleaguri mai dragi, dar neasemuit mai vitrege... Necazurile care
trebuiau să-l încerce şi să-l călească nu se puteau însă opri aici. Era
făcut dintr-un material slab din punct de vedere fizic, dar avea o
tărie nemăsurată din punct de vedere sufletesc şi spiritual. Era de
fapt străin în această ţară, iar ţara lui îl hărţuia necontenit
datorită faptului că locuia în Elveţia ca cetăţean român. Pe atunci,
cetăţenia elveţiană se obţinea cu mare greutate. De altă parte,
Cornilescu nu ar fi dorit să renunţe la cetăţenia română. De aceea, în
fiecare an trebuia să obţină o prelungire a paşaportului. Cu această
ocazie, era mereu obligat să-şi reînnoiască actele privind situaţia
militară, ceea ce i-a creat de multe ori mari necazuri. Conform legii
româneşti, fusese deblocat din armată imediat după hirotonisirea lui ca
preot, în 1916. Avea asupra lui actul oficial de ştergere din efectivul
armatei, dar nu putea aduce nici o dovadă că ar fi fost măcar o zi
preot undeva, nici în ţară, nici în străinătate. Regulile omeneşti nu
au ţinut niciodată seama de importanţa lucrului făcut, de lucrul în
sine, de rezultatele obţinute! Nu avea hârtie şi pace! De aici multe
memorii, reconstituirea unor acte vechi cărora nu le dăduse niciodată
importanţă; o corespondenţă îndelungată cu cercurile militare, cu
ambasadele şi cu marii lui susţinători. Timpul trecea. Peste toată
Europa se acumulau nori negri, începuse războiul, iar el avea cetăţenia
unei ţări care nu-l dorea, lucrase ilegal într-o ţară care-i cerea să
intre în legalitate şi nimeni nu ţinea seama de imensul profit
spiritual pe care îl aducea. începând cu anul 1938, relaţiile cu
România au devenit din ce în ce mai oficiale, reînnoirea paşaportului
se făcea din ce în ce mai greu, aşa că în 1940 s-a hotărât să ceară
naturalizarea şi cetăţenia elveţiană. Alte memorii, alte acte, alte
necazuri! I-au trebuit aproape 10 ani de peregrinări, dificultăţi,
intervenţii, pentru ca abia în 1948 să devină cetăţean elveţian. L-au
ajutat editorii, foştii lui enoriaşi. Aceste necazuri au avut însă
pentru noi cei de astăzi, un avantaj nepreţuit... Cornilescu nu voia
niciodată să vorbească despre sine; cu atât mai puţin să scrie despre
sine. Obligat să-şi scrie biografia în vederea obţinerii cetăţeniei
elveţiene, şi pentru a explica peregrinările sale care nu se reflectau
în nici un act legal, a trebuit să-şi calce pe inimă şi să înşire pe
două pagini de hârtie locurile pe unde a trecut, mobilurile care l-au
mânat, să se explice unei lumi care nu înţelegea faptele neobişnuite,
ci numai pe cele ale oamenilor de duzină. Fără aceste memorii, firul
vieţii acestui credincios ar fi rămas necunoscut pentru totdeauna.
Filter
No comments...
Write Comment
Va rugam scrieti un mesaj in legatura cu articolul.
Atacurile la persoane nu vor fi publicate.
Rugam nu folositi comentarile pentru a promova website-uri sau publicitate de orice fel.
Comentariile vor fi mai intai citite si doar apoi publicate. Va multumim pentru intelegere.
Introducere în teologie 
