Unul dintre elementele cheie ale vietii spirituale este relatia
personala cu Dumnezeu. Locul unde aceasta relatie se dezvolta cel mai
plenar este in procesul cugetarii sau al meditatiei la Cuvantul lui
Dumnezeu in prezenta lui Dumnezeu, in dialog cu Dumnezeu. Am scris acest eseu in care explic cum se face aceasta.
George Muller a fost un german care a trăit în Anglia în a doua jumătate a
secolului al 19-lea. A fost un mare om al rugăciunii. Lucrarea lui principală a
fost aceea de a crea orfelinate si de a le întreţine. A fost renumit pentru
faptul că nu făcea apeluri pentru bani, ci cerea aceşti bani de la Domnul. Este
adevărat că el scria în revista lui despre răspunsul pe care îl primea la
aceste rugăciuni şi în felul acesta făcea cunoscut modul lui de a se îngriji de
orfanii lui.
El a devenit celebru şi prin „Autobiografia” lui,care a trecut prin foarte
multe reeditări şi în care îşi relatează pelerinajul lui spiritual. Citez din
această importantă carte un fragment care ne va introduce în importanţa
meditaţiei ca formă de părtăşie personală cu Dumnezeu.
„În timp ce stăteam în Nailsworth, a fost plăcerea Domnului să mă înveţe un
adevăr în mod direct, fără mijlocirea vreunui om, după cât îmi pot da eu seama,
ale cărui beneficii nu le-am pierdut, cu toate că acum când lucrez la a 18-a
ediţie pentru a o trimite la tipar, au trecut patruzeci de ani de la acel
eveniment. Iată care este acest adevăr: Am văzut mai clar ca oricând înainte că
prima şi cea mai importantă lucrare pe care trebuie să o fac în fiecare
dimineaţă este să fac ca sufletul meu să fie fericit în Domnul. Primul lucru de
care trebuie să mă preocup nu este cât de mult Îl slujesc pe Domnul şi cât de
mult Îl glorific pe Domnul, ci cum pot face să-mi aduc sufletul într-o stare de
fericire şi cum pot face ca omul meu din lăuntru să fie hrănit. Căci aş putea
să expun adevărul înaintea necredincioşilor, aş putea căuta beneficiul
credincioşilor, aş putea căuta să dau ajutor celor oropsiţi, aş putea şi în
alte moduri să caut să mă port aşa cum se cuvine unui copil al lui Dumnezeu în
lume şi totuşi, să nu fiu fericit în Domnul şi dacă nu sunt hrănit şi întărit
în omul din lăuntru în fiecare zi, toate acestea nu le pot face în modul cel
mai potrivit. Înainte de această descoperire, practica mea a fost, cel puţin
timp de zece ani, ca un lucru regulat, să trec direct la rugăciune imediat după
ce m-am îmbrăcat dimineaţa.
Acum am constatat că cel mai important lucru pe care trebuie să-l fac este
să mă dăruiesc citirii Cuvântului lui Dumnezeu şi să meditez asupra lui, pentru
ca inima mea să fie întărită, încurajată, încălzită, mustrată, instruită şi ca
astfel, în timp ce meditez, inima mea să fie adusă într-o comuniune reală cu
Domnul. Am început, deci, să meditez asupra Noului Testament, de la început, în
fiecare dimineaţă. Primul lucru pe care îl făceam, după ce în câteva cuvinte
I-am cerut Domnului să-mi dea binecuvântarea Lui peste studierea Cuvântului lui
preţios, era să încep să meditez la Cuvântul lui Dumnezeu, căutând ca din
fiecare verset să scot măcar câte o binecuvântare. Nu pentru predicile mele; nu
pentru studiile pe care le ţineam cu alţii; ci numai ca să obţin hrană pentru
propriul meu suflet. Rezultatul pe care l-am obţinut aproape fără excepţie a
fost că după câteva minute sufletul meu era făcut să treacă la mărturisire, sau
la a mulţumi, sau la a mijloci, sau la a stărui, aşa încât, cu toate că eu nu
mă dădusem rugăciunii ci meditaţiei, aceasta se transforma ea însăşi în
rugăciune. După un timp în care făceam astfel mărturisire, sau mulţumire, sau
mijlocire, sau stăruinţă pentru ceva, treceam la următorul verset, sau versete,
transformându-le pe toate, pe parcurs, în rugăciuni pentru mine şi pentru
alţii, după cum Cuvântul citit mă conducea; dar totuşi ţinând în centrul
atenţiei mele faptul că hrănirea propriului meu suflet este obiectivul
principal al meditaţiei mele. Rezultatul este că întotdeauna se amestecă în
meditaţia mea o mare cantitate de mărturisire, de mulţumire, de cereri, de
mijlociri şi că omul meu din lăuntru este chiar palpabil hrănit şi întărit şi
că atunci când vine vremea micului dejun, cu rare excepţii, sunt într-o stare
sufletească de pace, dacă nu de deplină fericire. Şi tot prin procesul acesta
descopăr că Domnul găseşte cu cale să-mi comunice lucruri care, aflu mai
târziu, sunt pentru hrana altor credincioşi, cu toate că în meditaţia mea nu am
urmărit să descopăr material pentru predici, ci am căutat numai hrană pentru
propriul meu suflet.
Diferenţa dintre practica mea dinainte şi cea prezentă este aceasta. Mai
înainte, când mă sculam, începeam să mă rog cât mai repede posibil şi în
general petreceam tot timpul până la micul dejun în rugăciune, sau aproape tot
timpul. În orice caz, aproape fără excepţie începeam cu rugăciune, excepţie
făcând cazurile când simţeam că sufletul meu este mai gol ca de obicei şi când
citeam Cuvântul pentru hrănire, sau pentru reîmprospătare, sau pentru o trezire
sau înnoire a omului meu din lăuntru, înainte de a trece la rugăciune. Dar care
era rezultatul? Adeseori petreceam un sfert de oră, o jumătate de oră, sau chiar
şi o oră pe genunchi înainte de a simţi că am căpătat ceva întărire,
încurajare, umilire a sufletului, etc.; şi adesea, după ce sufeream mult
datorită rătăcirii gândurilor în primele zece minute, un sfert de oră, sau
chiar o jumătate de oră, numai atunci începeam să mă rog cu adevărat. Arareori
mi se mai întâmplă acum aşa ceva. Căci inima fiindu-mi hrănită de adevăr, fiind
adusă în părtăşie simţită cu Dumnezeu, eu vorbesc Tatălui meu, Prietenului meu
(aşa cum sunt de ticălos şi de nevrednic!) despre lucrurile pe care mi le-a
adus în faţă din Cuvântul Lui preţios.
Mă mir acum adesea cum de n-am văzut aceste lucruri mai de vreme. N-am
citit despre aşa ceva în nici o carte. Nici un pastor nu mi-a spus de aşa ceva.
În nici o conversaţie particulară nu mi-a spus nimeni despre aşa ceva. Şi
totuşi acum, după ce Dumnezeu m-a învăţat lucrul acesta, este atât de clar
pentru mine că primul lucru pe care ar trebui să-l facă fiecare copil al lui
Dumnezeu în fiecare dimineaţă este să capete hrană pentru omul din lăuntru. Aşa
cum trupul nu poate lucra dacă nu este hrănit şi aşa cum noi ne hrănim trupul
în fiecare dimineaţă, tot aşa ar trebui să facem şi cu omul din lăuntru. Noi ar
trebui să he hrănim omul din lăuntru! Dar care este hrana pentru omul din
lăuntru? Nu rugăciunea, ci Cuvântul lui Dumnezeu; şi aici trebuie să insist că
nu este destul să citim Cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât să treacă fugar prin
mintea noastră, aşa cum trece apa printr-o ţeavă, ci gândindu-ne la ce am
citit, meditând la Cuvânt şi aplicându-l în inimile noastre.
Când ne rugăm, noi Îi vorbim lui Dumnezeu. Iar rugăciunea, ca să poată
continua mai multă vreme într-un alt mod decât o recitare formală de cuvinte,
necesită o măsură de putere au de dorinţă plină de evlavie şi timpul în care
acest exerciţiu al sufletului poate fi efectuat cel mai eficace este după ce
omul din lăuntru a fost hrănit prin meditaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu,
unde Îl găsim pe Tatăl nostru vorbindu-ne nouă, încurajându-ne, întărindu-ne,
instruindu-ne, umilindu-ne şi mustrându-ne. Prin urmare noi putem medita cu
profit, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, cu toate că suntem atât de slabi
spiritual; nu, cu cât suntem mai slabi, cu atât avem mai mare nevoie să medităm
pentru întărirea omului nostru din lăuntru. Şi în meditaţie există primejdia ca
gândurile să o ia razna, dar primejdia aceasta este mult mai mare când vreme să
petrecem timp mai îndelungat în rugăciune, fără ca mai întâi să ne fi întărit
prin meditaţie.
Insist atât de mult la acest punct deoarece eu am scos profit şi folos imens
din meditaţie şi vreau să îndemn pe toată lumea să facă la fel. Prin
binecuvântarea lui Dumnezeu, eu atribui acestei practici ajutorul şi puterea pe
care le-am primit de la Dumnezeu de a trece în pace prin încercări profunde
care mi-au venit în cale; şi după patruzeci de ani de practică în felul acesta
pot cu siguranţă să o recomand şi altora. Ce mare diferenţă este când sufletul
este împrospătat şi este făcut fericit dis de dimineaţă faţă de timpul când,
fără pregătire spirituală pornim la slujba zilei sau când vin peste noi
încercările şi ispitele!”
Eu Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că în tinereţe am învăţat de la
Richard Wurmbrand valoarea sculatului de dimineaţă şi că mi-am făcut ca regulă
de viaţă să dedic părtăşiei cu Dumnezeu timpul
de la 5 la 7 dimineaţa. Textul meu călăuzitor pentru aceasta este Psalmul
119:148:
„O iau înaintea străjerilor de noapte şi deschid ochii, ca să mă gândesc adânc la Cuvântul Tău.”
O observaţie tehnică: meditaţia nu se poate face cu ochii închişi, deoarece
daca stai cu ei închişi, adormi repede! De aceea spune Psalmistul că deschide
ochii ca să se gândească la Cuvântul lui Dumnezeu.
O altă observaţie tehnică: meditaţia cere mult timp, de aceea trebuie să te
aşezi comod, ori pe un scaun ori pe un fotoliu, pentru ca trupul să nu te
incomodeze şi mintea să fie liberă să lucreze! În timpurile biblice şi în
ţările calde, nu existau scaune, ci se stătea jos, pe un covoraş. La noi, mai
ales iarna, nu este recomandat să stai pe duşumea!
Tot în partea tehnică: trebuie să ai întotdeauna, pe lângă Biblie, hârtie
şi unealtă de scris, deoarece în meditaţie aştepţi ca Domnul să-ţi inspire idei
şi gânduri noi, şi acestea trebuie aşternute imediat pe hârtie, altfel le uiţi!
După ce mă aşez în felul acesta, îmi îndrept gândul spre Preaiubitul meu
Domn şi Dumnezeu şi, într-o scurtă rugăciune Îi spun bună dimineaţa şi Îi cer
binecuvântarea şi prezenţa şi Îi cer să-mi vorbească prin Cuvântul Său, sau pur
şi simplu mă fac conştient că stau înaintea Lui, şi că atunci când deschid
Scriptura citesc din scrisorile de dragoste ale Tatălui meu drag.
Apoi citesc din Scriptură. Uneori citesc Biblia la rând, după programul de
citire a Bibliei într-un an de zile. În unii ani nu intru în acest program şi
atunci îmi aleg ce să citesc: ori din Psalmi, ori dintr-unul dintre profeţi,
ori din Evanghelii, ori dintr-o epistolă (adeseori o epistolă întreagă).
Apoi îmi ridic ochi şi încep să meditez la cele citite.
Pentru cei începători în arta cugetării, a meditaţiei, poţi să te
obişnuieşti să meditezi punând textului întrebări, cum ar fi următoarele: Ce-mi
vorbeşte acest text despre Dumnezeu Tatăl? Despre Domnul Isus? Despre Duhul
Sfânt? Despre mine? Ce să nu mai fac? Ce nu am făcut până acum şi acest text
îmi spune să fac? Care este versetul sau propoziţia prin care simt că Dumnezeu
mi se adresează mie direct astăzi? Cum să aplic textul acesta în viaţa mea în
ziua în care intru?
Procesul meditaţiei este acest dialog cu textul. Fiindcă eu dialoghez cu un
text care este Cuvântul lui Dumnezeu, este normal ca şi meditaţia să se
transforme într-un dialog direct şi personal cu Dumnezeu. Punându-i astfel
întrebări lui Dumnezeu, aştept ca răspunsurile să fie vorbirea lui Dumnezeu
către mine. În felul acesta mă obişnuiesc să-L aud pe Dumnezeu prin Duhul
Sfânt, care este în mintea mea şi pune în ea gândurile şi cuvintele lui
Dumnezeu.
În procesul acesta de meditaţie-dialog încep să percep tot mai real
prezenţa lui Dumnezeu acolo în cămăruţa mea. Atunci îmi aduc aminte că Domnul
Isus este hrana şi băutura sufletului meu. El Însuşi s-a asemănat cu mana şi
mana trebuia culeasă şi mâncată în fiecare dimineaţă. Prin urmare, Îi spun că
m-am sculat gol şi că mi-e foame şi mi-e sete de El, şi că Îl mănânc şi Îl
beau, şi realmente mă umplu atunci de El! Îmi aduc aminte că mi se porunceşte
să fiu plin de Duhul Sfânt şi, prin urmare, îl chem pe Duhul Sfânt să mă umple.
Şi percep cum El îmi umple toată fiinţa de prezenţa lui Dumnezeiască.
Dumnezeu este o Persoană. Este o Persoană care iubeşte şi care vrea să fie
iubit de mine. De aceea, cea mai mare chemare a Lui este să-L iubesc cu toată
inima mea, cu tot sufletul meu, cu toată mintea mea, cu toată puterea mea. Şi
El Însuşi îmi spune că el se uită la mine cu dragostea cu care se uită un mire
la mireasa lui (Isaia 62:5; vezi şi Ţefania 3:17 şi Cântarea Cântărilor 7:10).
Eu trebuie să învăţ să percep aceste meditaţii ca pe o întâlnire de dragoste cu
cea mai minunată Persoană din univers!
Dar, un avertisment! Părtăşia aceasta cu Dumnezeu este reală numai dacă eu
umblu în lumină (1 Ioan 1:3-7). Dacă, de exemplu, eu mi-am supărat soţia cu un
cuvânt necugetat, Cuvântul îmi spune că rugăciunile mele sunt împiedicate (1
Petru 3:7), adică părtăşia mea cu El este blocată. La fel dacă i-am spus
fratelui meu un cuvânt jignitor, indiferent care este acela (Matei 5:21-24). La
fel dacă sunt incorect în relaţiile mele de afaceri sau de serviciu (Efeseni
4:25-30).
Când în loc să simt prezenţa Lui în timpul meu de meditaţie simt un gol
acolo (uneori foarte palpabil), automat mă întreb: „Doamne, ce-am făcut?” Şi
imediat El îmi arată spre un lucru pe care l-am făcut şi care L-a supărat. Eu
trebuie să-mi recunosc păcatul, să-I spun imediat că dacă trebuie reparat ceva
voi repara de îndată ce va fi posibil şi să-I spun că mi-e ruşine de mine şi că
doresc cu toată fiinţa să nu se mai întâmple aşa ceva! Fiţi atenţi, că El vede
bine dacă reacţiile acestea ale mele sunt sincere, sunt adevărate, sau nu!
Prezenţa sau absenţa lui Dumnezeu de la timpul meu de meditaţie, adică de
părtăşie cu El, este atât de reală încât îmi pot da seama dacă El este acolo
sau nu.
Mai adaug ceva, atât din experienţa mea, cât şi a altor oameni ai lui
Dumnezeu. Uneori Dumnezeu alege să nu-Şi facă simţită prezenţa, cu toate că nu
este vorba de un păcat în viaţa mea. El vrea atunci să mă înveţe să trăiesc
prin credinţă, nu prin simţire. Toţi oamenii lui Dumnezeu care au scris pe
această temă mărturisesc despre perioade aride vin viaţa lor, uneori chiar de o
„noapte a sufletului”, perioade de încercare a credinţei şi a statorniciei în
ciuda aparentei Lui „lipse de acolo.”
Dar acestea nu sunt „normalul.” Noi trebuie să tânjim, să căutăm, să batem,
să cerem, până când descoperim bucuria realităţii prezenţei Lui în timpul
nostru de părtăşie cu El!
Avem patru îndemnuri: „Bucuraţi-vă în Domnul” (Filipeni 4:4); să-ţi găseşti
plăcerea în felul Lui de a fi (Proverbe 23:26); „Domnul să-ţi fie desfătarea
(delectarea)” (Psalmul 37:4) şi să fii fericit prin apropierea de Domnul
(Psalmul 73:28). Adică, în timpul tău de părtăşie cu Dumnezeu trebuie să capeţi
bucurie, plăcere, delectare şi fericire!
Lucrurile acestea nu sunt numai pentru oameni excepţionali, ci sunt oferta
lui Dumnezeu pentru fiecare copil al Lui!
Să continuăm cu ce se întâmplă în timpul meditaţiei. Prin întrebările puse
textului (cele sugerate de mine şi multe altele pe care le gândeşti tu), ai
stabilit un dialog cu Dumnezeu, Persoana iubită, şi ai intrat în bucurie, în
plăcere, în delectare, în fericire. Uneori, lucrurile acestea sunt atât de
reale şi de intense încât simt că trebuie să o fac: mă aplec pe genunchi să mă
închin Lui, ba uneori mă proştern pe covor cat sunt de lung ca să mă închin
astfel Lui şi să-i cinstesc prezenţa acolo!
Alteori, la încheierea părtăşiei Îi aduc simplu la cunoştinţă ce probleme
voi întâmpina în ziua aceea şi fac mijlocire pentru cei dragi şi pentru alţii
pentru care simt că trebuie să mă rog atunci în mod special. Şi cu aceasta,
plin de prezenţa Lui, pornesc cu bucurie şi cu încredere la lucrul acelei zile.
Să ne întoarcem la Textul cu care am început, din George Muller. Observaţi
expresiile folosite de el:
„să fac ca sufletul meu să fie fericit”;
„să-mi aduc sufletul într-o stare de fericire”;
„omul meu din lăuntru să fie hrănit” şi
„să obţin hrană pentru propriul meu suflet.”
El a ajuns la concluzia că numai atunci poate să slujească altora când s-a
umplut el de fericire şi când şi-a săturat sufletul în prezenţa lui Dumnezeu.
Întâi trebuie să se gândească la sine însuşi, să se umple pe sine de prezenţa
lui Dumnezeu şi numai atunci poate fi o binecuvântare pentru alţii!
Pentru a începe să practici meditaţia, trebuie mai înainte de toate să-ţi
faci timpul necesar. Meditaţia nu se poate face în trei minute! Ea e un lucru
de durată. Dacă vrei să o faci dimineaţa, trebuie să te duci seara la culcare
mai de vreme. Eu mi-am făcut regula stricta să fiu în pat la ora zece seara
(afară de cazurile când sunt în turnee şi când adunările de seara împing tot
programul mai târziu). Îmi place să spun tuturor că „lupta pentru timpul de
părtăşie cu Dumnezeu dimineaţa se dă seara!”
Dacă trebuie să mergi dimineaţa la serviciu, atunci trebuie să-ţi faci
timpul de meditaţie seara. Nu ai timp? Ţi-l faci!
Uită-te la ce poţi să renunţi, ca să ai timp pentru Dumnezeu (şi pentru
a-ţi face sufletul fericit!). După ce vei începe să guşti că bun este Domnul,
îţi va fi uşor să renunţi la alte lucruri în care îţi găseai până acum plăcere.
Cu dragoste pentru toti cei ce vor sa creasca si sa invete,
Iosif Ton
Filter
No comments...
Write Comment
Va rugam scrieti un mesaj in legatura cu articolul.
Atacurile la persoane nu vor fi publicate.
Rugam nu folositi comentarile pentru a promova website-uri sau publicitate de orice fel.
Comentariile vor fi mai intai citite si doar apoi publicate. Va multumim pentru intelegere.
Texte, articole 
