În 1973-74 am fost profesor la Seminarul teologic Baptist din Bucureşti. În scurta vreme mi-am dat seama că, prin limitarea drastică a numărului de studenţi şi prin multe alte restricţii impuse de Departamentul Cultelor, nu era acela locul meu. Am plecat pastor la Ploieşti.
Dar pasiunea mea este să formez cât mai mulţi pastori. Întrebarea mea era: Cum am putea forma predicatori altfel decât aducându-i la o şcoală controlată de comunişti?
Când veneau la mine vizitatori din apus în care aveam încredere le puneam această întrebare, dar toţi ridicau din umeri şi nu puteau să-mi răspundă la întrebare. În cele din urmă, prin 1977, i-am pus această întrebare lui Bud Hinkson. Acesta era liderul lui Campus Crusade pe întreaga Europă. El l-am ajutat să formeze grupuri Campus Crusade în mai multe centre universitare din România. Înainte ajutasem şi pe Navigatori să-şi formeze grupuri în mai multe oraşe.
I-am spus lui Bud cam aşa: Acum, cu experienţa navigatorilor şi cu experienţa ta aici, am ajuns să vedem că se poate lucra sistematic cu grupuri de tineri. Oare n-am putea să ridicăm nivelul şi să facem într-un asemenea sistem un adevărat Seminar? El mi-a promis foarte serios că va studia problema si va căuta să găsească o soluţie.
Prin 1978, Bud a venit din nou la mine (eram deja la Oradea) şi mi-a spus că prin 1964 un grup de misionari în Guatemala au văzut că au mulţi convertiţi care sunt deja maturi şi care ar vrea să devină predicatori dar, având deja o familie de îngrijit, nu pot veni la un Seminar. Atunci misionarii s-au gândit să găsească o metodă prin care să pună Seminarul în casele acestor oameni. Şi ei au dezvoltat o asemenea metodă, pe care ei au numit-o „Theological Education by Extension” (TEE). Iată în ce constă această metodă. Se ia un manual care se predă la Seminar, să zicem, Introducere în Noul Testament. În Seminar, profesorul explică lecţie după lecţie şi să teme şi lucrări de casă şi apoi dă teste şi examen final. În sistemul TEE se face un „manual de lucru” care ţine locul profesorului. În acest manual de lucru i se explică studentului câte un capitol din manual, i se dau teme si lucrări şi i se dau teste pe care trebuie să le completeze, iar la sfârşitul cărţii i se arată cum ar fi trebuit să răspundă. Tot aşa i se dă formularul de examen final. Singurul lucru care este necesar este ca să existe cineva care îl verifică mereu pe student să-şi facă regulat studiul şi, eventual, să-l ajute unde nu înţelege. Această persoană se numeşte „facilitator.”
Bud mi-a spus că la Wheaton College, lângă Chicago, este un profesor care este expert în această nouă metodă de formare de predicatori şi pastori. El a fost la Viena si le-a vorbit la mai mulţi conducători de misiuni care operează în Europa de Răsărit despre această metodă şi conducătorii a şase asemenea organizaţii au decis să creeze o organizaţie nouă, dedicată numai introducerii şi implementării acestui sistem de învăţământ teologic în ţările comuniste. Ei au decis să schimbe numele metodei în „Biblical Education By Extension” (BEE) şi au numit noua organizaţie BEE.
De asemenea, au hotărât să înceapă totul în România, deoarece noi am cerut un asemenea lucru. Prin urmare, mi-a spus Bud Hinkson, vom alege zece pastori baptişti si timp de un an de zile le vom preda lor câteva materii prin metoda aceasta, ca să vedem dacă ei sunt de acord. Vasile Talos şi Iosif Serac, pastori în Bucureşti, au decis care să fie acei zece pastori si în cursul anului şcolar 1978-1979 au făcut aceste întruniri secrete de instructaj. Pentru că eram foarte urmărit de securitate în acea vreme, eu nu am participat la acele întruniri, dar de la Oradea mergeau regulat la aceste întruniri prietenii mei Alexandru Bodor şi Aurel Tanc şi ei mă ţineau la curent cu mersul experimentului.
La sfârşit, toţi pastorii au fost încântaţi de această metodă şi toţi au spus că este ideală pentru România. Dar, exista un mare impediment: în limba română nu aveam nici un manual de seminar teologic şi desigur nu aveam nici manuale de lucru. Cine ar putea să facă asemenea manuale? La începutul anului 1980, eu am făcut o călătorie în America şi cu acea ocazie am vorbit cu câţiva lideri români şi i-am informat despre metoda aceasta şi le-am cerut să facă ei aceste manuale, dar nimeni nu a îndrăznit măcar să se gândească la o asemenea mare întreprindere.
Către sfârşitul anului 1980, Nicolae Gheorghiţă a fost la un congres de endocrinologie (specialitatea lui medicală) în Statele Unite. La întoarcere s-a oprit în Viena şi acolo a fost informat despre acest nou sistem si i s-a spus cam aşa: Totul este gata din punctul nostru de vedere. Avem un număr de misionari tineri, cu pregătire teologică adecvată, care pot călători liber in România (aveau certificate de reprezentanţi ai unor companii americane în România) şi care pot fi facilitatori. Dar noi nu putem face cărţile în româneşte. Rezolvaţi voi această problemă şi noi venim şi organizăm şi facem şcoala.
Nicu Gheorghiţă a venit la mine şi mi-a spus că îmi plăteşte el salariu, numai să ies din pastoraţie şi să mă ocup numai de făcut aceste cărţi. I-am spus că fiind atât de supravegheat de securitate nu am nici o şansă să fac o asemenea lucrare în ţară. Singura soluţie ar fi să merg în America şi să fac această lucrare acolo.
Ca să scurtez povestea, în august 1981 mi s-a comunicat la securitate în Bucureşti că am trei săptămâni să-mi rezolv toate problemele, să-mi iau soţia şi fiica şi să plecăm din ţară şi să nu ne mai întoarcem.
Pentru mine acesta era verdictul lui Dumnezeu că trebuie să mă duc în America şi să fac cărţile pentru BEE!
Ajunşi în America, am fost chemat să preiau conducerea la The Romanian Missionary Society (RMS), o organizaţie alcătuită de un grup de români care voiau să lucreze pentru ţara lor de origine. Ne-am aşezat în orăşelul Wheaton, la 40 de km. Vest de Chicago, şi acolo am început să facem cărţile pentru BEE. Dumnezeu ne-a binecuvântat dându-ne foarte repede şi banii şi oamenii necesari pentru această uriaşă lucrare (traducerea, editarea, tehnoredactarea şi tipărirea cărţilor este un lucru complicat care cere personal calificat şi foarte mulţi bani!).
Trebuie să vizualizaţi complexul acestei operaţii. La Viena, Austria, era deja structurată organizaţia BEE, cu oameni gata să meargă să conducă lucrarea în România. Ei au ales care să fie primele manuale (au ales manualele de bază de la Wheaton College, o universitate creştină în orăşelul în care ne-am instalat şi noi. Ei au descoperit că o organizaţie penticostală internaţională cu sediul în Belgia, numită „International Corespondence Institute” (ICI), a făcut deja manuale de lucru pentru acele manuale şi au obţinut dreptul (copyright) de a le face în limba română. Noi, cei de la RMS, ne-am obligat să traducem şi să facem gata de tipar toate cărţile. Am găsit un tipograf creştin în Olanda, şi acesta ne tipărea cărţile. De acolo, ele erau preluate de specialişti în introducerea cărţilor pe ascuns în ţările comuniste şi aceştia le duceau în România.
Prima carte pe care am făcut-o pentru acest program s-a întitulat „Galateni şi Romani”, care era şi manual şi manual de lucru într-o singură carte. Era extrem de bine făcută şi extrem de iluminatoare şi atrăgătoare pentru cei ce o studiau.
De acum urmează partea care interesează pe penticostali. Conducătorul BEE la Viena era Jodi Dillow, un teolog care studiase la Dallas Theological Seminary, un Seminar dispensaţionalist, cu o atitudine foarte anti-penticostală. Încă din 1982, eu l-am rugat pe Jodi să nu se limiteze la a lucra numai cu baptişti, ci să cuprindă în studiile BEE şi pe penticostalii din România. Jodi nici n-a vrut să audă de aşa ceva. Mi-a spus clar că el nu vrea să aibă de a face cu aceşti oameni.
Dar eu am insistat şi am căutat să-l conving măcar să încerce. Iată în esenţă ce i-am spus eu: „Penticostalii din România sunt o mişcare foarte dinamică şi în mare creştere. Ei pot să fie o forţă majoră pentru biruinţa mişcării evanghelice din România, dacă vor fi ajutaţi să depăşească anumite limite pe care le au acum. Problema lor, i-am spus lui Jodi, este că au ajuns să se bazeze pe prooroci, pe care îi consideră că sunt cei prin care le vorbeşte Dumnezeu direct. Şi, fiindcă au vorbire directă de la Dumnezeu prin prooroci, au ajuns să considere că nu mai au nevoie să studieze Scriptura. Lucrul acesta creează foarte multă rătăcire. Dacă noi i-am ajuta să descopere frumuseţea studierii Cuvântului scris al lui Dumnezeu şi i-am ajuta să-şi formeze o gândire biblică, am redirecţiona întreaga mişcare penticostală din România şi am transforma-o într-o forţă a lucrării lui Dumnezeu din România!”
Din fericire, Jodi s-a lăsat înduplecat de argumentele mele şi l-a rugat pe Vasile Taloş să-i adune un grup de tineri penticostali la o adunare secretă pentru trei zile. Adunarea aceasta a avut loc în 1983. Au participat 16 tineri penticostali, între care amintesc pe Petru Lascău, Teodor Bulzan, Teodor Ciuciui, Dan Mitra, Petru Ivan, Ioan Marinău, Florin Damian şi Stroe Matei. În acele trei zile, Jodi Dillow le-a predat manualul „Galateni şi Romani” şi a interacţionat cu ei şi şi-a dat seama că sunt oameni ai lui Dumnezeu. După terminarea acelui curs, Jodi mi-a dat telefon de la Viena şi mi-a mulţumit că l-am îndemnat să facă această experienţă şi era foarte entuziasmat şi doritor să continue să lucreze cu penticostalii.
Când Petrică Lascău s-a întors acasă la Oradea, a adunat un grup de tineri şi a început să studieze cu ei „Galateni şi Romani.” Bătrânii Bisericii l-au întrebat ce face şi el le-a spus că face un studiu biblic. Replica lor a fost: „Studiu biblic? Noi nu facem studiu biblic; numai baptiştii fac aşa ceva!”
Dar Petrică a continuat şi a avut mare succes la tineri.
Reacţia bătrânilor de la Oradea ne arată care era mentalitatea conducătorilor mişcării penticostale la acea vreme.
Ce s-a întâmplat apoi a fost că BEE a alcătuit grupe de studiu cu tineri penticostali în toată ţara. Pe măsură ce făceam noi manuale, cum ar fi introducerea la Noul testament de Tenney, introducerea la Vechiul Testament de Schultz, tinerii penticostali le asimilau cu o sete extraordinară.
Ceea ce s-a întâmplat a fost că BEE a devenit metoda principală de formare a unei noi generaţii de predicatori şi mai târziu pastori în Bisericile penticostale, lideri cu dragoste de Sfânta Scriptură şi doritori să se călăuzească atât în viaţă cât şi în Biserică prin Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Chiar şi astăzi, BEE continuă să fie o lucrare foarte larg răspândită între penticostalii din România.
Să ţinem cont că Seminarul Penticostal din Bucureşti a început abia prin 1979 şi Departamentul Cultelor limita numărul de studenţi în mod foarte drastic. Abia la mai mulţi ani după revoluţie s-a înfiinţat Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti şi au apărut o mulţime de alte şcoli teologice regionale. Toate acestea contribuie acum la formarea unei gândiri biblice între penticostali.
Se poate observa că, pe măsură ce această generaţie de gânditori biblici se consolidează, rolul proorocilor de aducători de cuvânt direct de la Dumnezeu se diminuează.
Unii vor zice că aceasta este o pagubă. Alţii vor considera că astfel mişcarea penticostală se înrădăcinează solid în Cuvântul scris al lui Dumnezeu, singura temelie solidă dată nouă, şi desigur acesta este un mare, mare câştig.
Prin ceea ce am scris mai sus, am vrut mai întâi să vă arăt la toţi un crâmpei de istorie, ca să ştiţi de unde venim şi unde mergem. În al doilea rând, am vrut să vă arăt la toţi dragostea mea faţă de cultul penticostal şi contribuţia pe care am avut-o la progresul acestuia.
Penticostalii din România (II)
Alianţa Evanghelică
Mulţi credincioşi nu înţeleg exact care sunt mişcările de unitate creştină din lumea de astăzi şi confundă mişcarea de unitate dintre evanghelici cu mişcarea ecumenică.
Este imperios necesar să fie claritate în acest domeniu. De asemenea, va fi instructiv să ştim cum a apărut Alianţa Evanghelică din România.
Mişcarea ecumenică îşi are sediul la Geneva, Elveţia. Întemeietorii ei au fost luteranii, anglicanii, metodiştii, mai multe culte baptiste din apus de orientare teologică liberală, şi alte asemenea culte protestante liberale. La scurtă vreme, după 1948, mişcării ecumenice i s-au alăturat şi câteva culte ortodoxe. Regimul comunist din România, văzând orientarea de stânga a acestei mişcări, a decis că şi ortodoxia română ar trebui să fie parte a ei, şi astfel Biserica Ortodoxă Română a devenit membră a consiliului ecumenic de la Geneva în 1961.
Biserica romano-catolică, deşi nu este membru plin al consiliului ecumenic, are statutul de observator şi este foarte puternic angajată în această mişcare.
Notaţi bine care este principiul de bază al mişcării ecumenice: ţelul este crearea unei singure Biserici creştine în toată lumea; pentru realizarea acestui ţel final, fiecare cult creştin trebuie să renunţe la credinţele (doctrinele, dogmele) lui specifice şi astfel să se ajungă la o singură doctrină şi practică. Pus totul într-o metaforă: Ţelul este un singur râu mare, şi toate râurile mici trebuie să se verse în cel mare. Problema este că şi catolicii, şi ortodocşii şi anglicanii se consideră a fi râul mare şi fiecare caută să-i convingă pe ceilalţi să devină ca ei!
În opoziţie cu aceasta, a apărut mişcarea de alianţă evanghelică. Cultele care fac parte dindin Sfânta Scriptură (nu din tradiţia umană, nu din hotărâri ale sinoadelor ecumenice, etc.). Principiul alianţei evanghelice este după cum urmează. Noi toţi avem un corp comun de doctrine de bază şi datorită lor ne recunoaştem a fi fraţi în Cristos. Dar noi avem şi credinţe specifice fiecăruia dintre noi şi acestea ne sunt foarte dragi. Noi nu suntem pregătiţi să ni le schimbăm! Dar, cu toate aceste diferenţe care sunt în domenii periferice ale credinţei, noi ne putem asocia ca să facem o serie de lucruri împreună, de exemplu, evanghelizări pe stadioane, cooperare pe câmpul de misiune, apărarea drepturilor noastre, acţiuni sociale şi de caritate, etc. În cursul cooperării noastre, noi ne vom respecta cu credinţele noastre specifice şi ne vom bucura de credinţele de bază pe care le avem în comun! această mişcare se definesc înainte de toate ca aderând la credinţa că Biblia este totalmente Cuvântul lui Dumnezeu şi că toate doctrinele noastre trebuie să fie scoase doar de aici,
Pe aceste principii s-au format mai întâi Alianţe Evanghelice naţionale, în diferite ţări. În Statele Unite, această alianţă s-a format în 1941 şi se numeşte National Association of Evangelicals (NAE).
În cele din urmă, aceste Alianţe evanghelice s-au unit pe plan mondial în „The World Evangelical Fellowship (traducere literală ar fi Parteneriatul Evanghelic Mondial, dar poate fi şi Alianţa Evanghelică Mondială).
Fiecare Alianţă evanghelică naţională şi-a formulat „un crez” (în engleză „statement of faith”). De obicei, un asemenea crez indică succint ce credem despre Biblie, despre Dumnezeu, despre Isus Cristos, despre Duhul Sfânt, despre om, despre păcat, despre mântuire, despre naşterea din nou, despre sfinţenia vieţii celor născuţi din nou, despre Biserică, despre actele de cult (botezul şi cina Domnului), şi despre lucrurile de pe urmă (ce se întâmplă când omul moare şi ce aşteptăm să se întâmple la a doua venire a Domnului Isus şi despre crearea cerului şi a pământului nou).
În 1990, îndată după căderea comunismului, m-am întors în ţară. La Bucureşti am stat de vorbă cu Vasile Taloş de la baptişti, cu Silviu Cioată de la creştini după Evanghelie şi cu Emil Bulgăr de la penticostali şi le-am sugerat că ar fi bine să ne adunăm un grup de oameni mai proeminenţi de la aceste trei culte şi să stăm de vorbă ca să vedem ce ne uneşte şi ce ne desparte, ca să vedem dacă am putea coopera măcar în anumite domenii, acum când suntem în libertate. Toţi au fost de acord şi am fixat să ne întâlnim pentru o zi întreagă de discuţii, pe data de 25 martie, la Biserica baptistă din str. Iuliu Valaori.
Au venit 40 de oameni din aceste trei culte şi de la Oastea Domnului.
Am început dimineaţa la opt, am luat masa de amiază acolo la Biserică şi am continuat şi după masă. Eu luasem crezul Alianţei Evanghelice din Anglia şi cel al NAE din America şi le-am tradus în româneşte. Am propus participanţilor să luăm punct cu punct aceste crezuri şi să vedem dacă suntem de acord cu ele. Am decis că acolo unde suntem de acord, formulăm articolul acela pentru noi toţi în aşa fel încât până la urmă, dacă vom putea, să avem formulat un crez al nostru al tuturor. De asemenea am decis ca atunci când am găsit că într-un anumit articol de crez avem deosebiri de vederi, să nu dezbatem cine are dreptate ci doar să scriem pe tablă că în acel punct avem deosebiri de vederi.
Cu aceste principii de lucru stabilite, am pornit la drum. Am constatat uşor că toţi credem că Biblia este totalmente inspirată de Duhul Sfânt şi că ea este singura noastră bază de credinţă. Am constatat că toţi credem la fel despre Dumnezeu Tatăl, despre Dumnezeu Fiul şi toţi credem că Duhul Sfânt este o Persoană, că El este a treia Persoană din Sfânta Treime, că El este cel care produce naşterea din nou şi că El lucrează la sfinţirea vieţii noastre. Când am ajuns la darurile pe care le dă Duhul Sfânt, am constatat că avem o divergenţă:
Pe de o parte, baptiştii şi creştinii după Evanghelie cred că patru dintre darurile Duhului Sfânt enumerate în 1 Corinteni 12, şi anume vorbirea în limbi, proorocia, darul vindecărilor şi darul minunilor, nu mai sunt active astăzi. Mai exact, odată cu încheierea scrierii Noului Testament Duhul Sfânt a încetat să mai dea cuiva aceste daruri. Pe de altă parte, penticostalii cred că aceste daruri sunt active şi astăzi şi ei caută să le obţină şi să le practice.
Conform deciziei de la început, nu am discutat cine are dreptate, ci doar am scris pe tablă că avem o deosebire în problema acelor patru daruri.
Am trecut mai departe. Am constatat că toţi credem la fel cu privire la om, la păcat, la mântuire, la viaţa creştină. Apoi am ajuns la discuţia despre Biserică. Am constata că toţi credem la fel când definim Biserica, dar la slujitorii din Biserică am constatat că avem o divergenţă:
Pe de o parte, baptiştii şi penticostalii ordinează pastori şi aceştia exercită conducerea în Biserică. Pe de altă parte, creştinii după Evanghelie nu au practica ordinării şi nu au pastori, ci numai conducători fără ordinare.
Iarăşi, nu am discutat cine are dreptate, ci doar am scris pe tablă că avem o divergenţă în problema slujitorilor Bisericii.
Am constatat că toţi credem la fel despre botez şi despre cina Domnului. Am constatat apoi că toţi credem la fel despre starea intermediară în care se află cei care au adormit în Domnul. Când am ajuns la a doua venire a Domnului, am constatat că toţi credem că Domnul Isus va veni aşa cum a plecat, adică „în trup”, şi că cei credincioşi vor fi ridicaţi sus (răpiţi) să-L întâmpine de Domnul pe nori. Dar de la acest moment am constata să există o divergenţă:
Pe de o parte, baptiştii spun că de acolo de pe nor Domnul Isus va pronunţa sentinţa de condamnare la pieire veşnică a celor păcătoşi şi-i va trimite în pedeapsa veşnică, apoi va face ca acest pământ şi acest cer să fie arse în flăcări şi apoi El va crea un cer nou şi un pământ nou, pe care vom coborî împreună cu El şi aşa va începe viaţa veşnică. Pe de altă parte, creştinii după Evanghelie şi penticostalii cred că Domnul Isus cu cei mântuiţi vor fi şapte ani la nunta Mielului, timp în care pe pământ va avea loc necazul cel mare, apoi Domnul Isus va coborî cu cei mântuiţi pe pământ, El va domni ca Împărat la Ierusalim peste toate naţiunile pământului o mie de ani, apoi va fi o revoltă împotriva Lui şi El va pleca înapoi la cer. La scurtă durată după aceea va veni şi va face judecata de pe urmă şi cerul nou şi pământul nou şi atunci va începe veşnicia.
Nu am discutat cine are dreptate, ci doar am scris pe tablă această a treia deosebire intre credinţele noastre.
Cu aceasta am epuizat discuţia. Pe hârtiile noastre aveam formulat un crez comun al evanghelicilor din România, iar pe tablă aveam scrise trei diferenţe dintre crezurile noastre:
problema a patru dintre darurile Duhului Sfânt
problema ordinării sau a ne-ordinării unor slujitori în Biserică, şi
problema a ceea ce va face Domnul Isus când va veni pe norii cerului: instaurarea domniei de o mie de ani (numită premilenism) sau judecata de pe urmă şi cer nou şi pământ nou (amilenism).
Am cerut fraţilor să ne uităm din nou la tablă şi le-am zis: iată credinţele care ne despart. Un frate mai în vârstă, cu o voce ca un geamăt a exclamat:
„Numai atâta?” Şi eu am răspuns: „Da, numai atâta ne desparte!”
Fratele a continuat: „Eu am crezut că sunt mult mai mari deosebirile dintre noi!” Şi eu am zis: „Nu, frate dragă, atâta e tot ce ne desparte!”
Apoi m-am adresat tuturor şi le-am spus:
„Având în vedere că lucrurile care ne despart sunt marginale şi neesenţiale, întrebarea care trebuie să ne-o punem este aceasta: În ciuda acestor deosebiri şi rămânând cu ele, putem să ne considerăm fraţi în Domnul?” Toţi au răspuns: „Putem!”
Am insistat: „Fraţilor, până acum mulţi dintre noi spuneau că ceilalţi nu sunt mântuiţi; de acum încolo, vom putea spune că cei sincer credincioşi şi care aparţin acestor culte sunt mântuiţi?” Toţi au răspuns: „Da!”
Atunci vă pun a doua întrebare:
„Putem crea şi noi o Alianţă evanghelică în care ne păstrăm fiecare credinţele noastre distinctive, dar ne asociem numai pentru obiective comune, cum ar fi evanghelizări, apărarea drepturilor, acţiuni sociale, radio, şi orice alte acţiuni pe care le vom discuta şi vom cădea de acord să le facem împreună?” Toţi au fost de acord să creăm Alianţa Evanghelică din România.
Mai târziu, un grup dintre noi am scris statutul acestei Alianţe, iar pe 4 noiembrie 1990 am făcut la Sala congreselor în Bucureşti (acolo unde înainte se ţineau congresele partidului comunist) primul congres al Alianţei Evanghelice din România. Au venit 4.500 de participanţi din toată ţara. Ce mare minune a fost aceea când, pentru prima dată în istoria noastră în România, ne-am adunat împreună, ne-am închinat împreună, am cântat împreună şi am proclamat Cuvântul lui Dumnezeu împreună în cel mai semnificativ loc din ţară!
Aşa a început Alianţa Evanghelică din România.
Trebuie să se ştie că înainte de aceasta, între cele trei culte era o mare duşmănie. Fiecare considera că cei din celelalte culte sunt rătăciţi. Dacă un tânăr dintr-un cult se căsătorea cu o fată din alt cult, amândoi erau excluşi din Bisericile lor (în ultimii ani dinainte de revoluţie, în unele Biserici se mai făceau excepţii, dar acestea erau abateri de la regula generală).
Chiar dacă şi astăzi mai există animozităţi în unele locuri şi pe anumite probleme, atmosfera generală este aceea de acceptare că şi la ceilalţi lucrează Dumnezeu şi că şi acolo sunt copii ai lui Dumnezeu.
Aceasta este o pagină de istorie care trebuie să fie cunoscută şi de noi şi de generaţiile viitoare.
Penticostalii (III)
Originea penticostalismului
Toate cărţile de istorie a penticostalismului menţionează că mişcarea penticostală s-a născut în cadrul a ceea ce în America se numeşte „mişcarea sfinţeniei” („holiness movement”).
Trebuie să începem prin a înţelege clar ce a fost această „mişcare.” Ea s-a născut din lucrarea lui John Wesley, care a lucrat ca evanghelist şi învăţător-teolog între 1740-1790 în Anglia. John Wesley era anglican. El era arminianist, adică el credea în libertatea omului de a alege şi, prin urmare, şi în posibilitatea ca omul, prin păcat, să-şi piardă mântuirea. John Wesley a avut un succes imens ca evanghelist. Timp de 50 de ani a mers călare pe cal de-a lungul şi de-a latul Angliei, predicând Evanghelia şi dimineaţa în zori (la cei ce mergeau la lucru de dimineaţă) şi în cursul zilei şi seara. Pretutindeni îi organiza pe cei convertiţi în grupuri de studiu biblic, de părtăşie şi de rugăciune împreună. El punea un mare accent pe studierea metodică a Scripturii şi a tuturor articolelor de credinţă. El considera că cei ce nu vor studia în permanenţă vor cădea în mod sigur de la credinţă.
Fiindcă grupurile acestea de studiu, rugăciune şi părtăşie lucrau foarte metodic, au primit numele de „metodişti.” John Wesley nu a intenţionat să formeze un nou cult, ci a rămas toată viaţa în Biserica anglicană (Biserica oficială, de stat, a Angliei), cu toate că era hulit şi batjocorit de majoritatea conducătorilor anglicani. Îndată după moartea lui, mişcarea „metodistă” a fost exclusă din cultul anglican şi astfel, vrând nevrând, s-au constituit într-un cult nou, cultul metodist.
Accentul principal pus de John Wesley în învăţătura pe care o dădea convertiţilor era aceea despre necesitatea vieţii trăite în sfinţenie. El accentua mult că păcatul îl separă şi pe cel credincios de Dumnezeu şi, deci credinciosul îşi poate pierde mântuirea. Dezvoltând sistematic şi metodic învăţătura despre sfinţenie, Wesley a ajuns la o schemă foarte importantă. El i-a învăţat pe ai săi că după convertire mai pot să rămână în viaţa credinciosului obiceiuri şi practici lumeşti, păcătoase, de care el nu-şi dă seama. Vine însă un moment în viaţa credinciosului când Duhul Sfânt îi arată clar care sunt aceste obiceiuri şi practici păcătoase. Atunci în viaţa lui sau a ei apare o criză majoră. Credinciosul este chemat să predea Domnului acele domenii din viaţa lui care nu-I plac Lui şi să-L lase să le cureţe. Această acţiune de predare, John Wesley a numit-o predare totală. Dacă credinciosul îşi vede toate domeniile care nu plac Domnului şi le predă pe toate Lui, atunci Domnul îi dă o sfinţire totală şi-i dă plinătatea Duhului Sfânt.
Să reţinem deci împărţirea aceasta a vieţii de credinţă în două părţi distincte. Trecerea de la una la alta a ajuns să fie numită „the second work of grace”, adică, o a doua lucrare a harului, iar umplerea cu Duhul Sfânt a mai fost numită şi „the second blessing” , adică a doua binecuvântare.
După 1800, mişcarea metodistă a început să se răspândească vertiginos în Statele Unite ale Americii. În vremea aceea ce făceau mari tabere de vară, cu corturi mari pentru adunări de vestirea Evangheliei pentru cei necredincioşi şi pentru zidirea sufletească a celor credincioşi. În aceste adunări se punea accent deosebit pe predarea totală pentru sfinţirea vieţii şi pentru umplerea cu Duhul Sfânt. Tot aici se făceau şi multe rugăciuni pentru sfinţire totală şi pentru umplere cu Duhul Sfânt. Apoi, în cursul iernii, au început să se facă adunări speciale de stăruinţă pentru sfinţirea vieţii, şi apoi aveau loc mărturisiri ale celor care au trăit ruperea cu păcatul şi predarea totală şi care au ajuns la plinătatea Duhului Sfânt. Către sfârşitul acelui secol (1800-1899) au apărut în America mai multe culte noi, toate având distinctivul acesta: căutarea după sfinţire totală. Toate acestea laolaltă au primit denumirea de „holiness movement”, adică mişcarea pentru sfinţire. În a doua jumătate a secolului a început să se vorbească tot mai mult de „experienţa penticostală”. Astfel, în 1867 a fost creată asociaţia numită „The National Camp Meeting Association for the Promotion of Christian Holiness”. În proclamaţia de început, această organizaţie declara: „Noi chemăm pe toţi aceia care, indiferent de cultul de care aparţin, se simt izolaţi în mărturia lor despre o viaţă de sfinţenie… să căutăm să ajungem împreună la un botez Pentecostal cu Duhul Sfânt.”
Începutul mişcării penticostale
Este general acceptat că originea mişcării penticostale începe cu Agnes Ozman care a primit darul vorbirii în limbi (glossolalia) în timpul unei adunări de rugăciune la Colegiul Biblic Betel al lui Charles Fox Parham din Topeka, Kansas în1901. Parham era un pastor metodist.
Să reformulăm ce s-a întâmplat acolo. A avut loc o adunare de stăruinţă pentru sfinţirea vieţii şi pentru umplerea cu Duhul Sfânt, conform practicii din metodiste din acea vreme. Şi, în acea adunare pentru sfinţire, o femeie a început să vorbească în limbi! Pornind de la evenimentul acesta, pastorul Parham a formulat doctrina că vorbirea în limbi este dovada biblică a botezului cu Duhul Sfânt.
Un student al lui Parham, pe nume William J. Seymour, s-a mutat în Los Angeles, California. Un grup de credincioşi de culoare (Seymour era negru) s-au adunat în casa unuia Edward Lee, care la 9 aprilie a avut o experienţă de umplere cu Duhul Sfânt şi a început să vorbească în limbi. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu W.J. Seymour în 12 aprilie. De îndată s-a răspândit vestea despre aceste evenimente şi la grup au început să se alăture foarte multe alte persoane. În a treia săptămână din aprilie au închiriat clădirea abandonată a unei Biserici Metodiste Africane Episcopale pe strada Azusa, cu numărul 312. Acolo s-au constituit în Biserică şi şi-au luat numele de „Misiunea de credinţă apostolică” („Apostolic Faith Mission”).
Mişcarea lui Seymour se centra în credinţa în experienţa naşterii din nou, susţinea poziţia wesleyană despre sfinţenie şi accentua nevoia ca credincioşii sfinţiţi să primească experienţa penticostală a botezului cu Duhul Sfânt. Ei susţineau poziţia arminiană despre mântuire, afirmând că adevăraţii credincioşi îşi vor păstra sfinţenia desăvârşită fără păcat, un singur păcat fie el cât de mic terminându-le mântuirea.
Ceea ce s-a întâmplat în Biserica din Str. Azusa, din Los Angeles, este considerat a fi începutul mişcării penticostale. În aprilie 2006 s-au sărbătorit la Los Angeles o sută de ani de istorie a mişcării penticostale.
În America, mişcarea penticostală a dat naştere foarte repede la mai multe culte penticostale. Cele mai importante dintre ele sunt: Assemblies of God, The Church of God in Christ, New Testament Church, Church of God (Cleveland,TN), Pentecostal Assemblies of the World, Assemblies of the Lord Jesus Christ şi United Pentecostal Church.
Conform unui articol din Christianity Today din 1998, în toată lumea există 11.000 de culte penticostale şi carismatice. Se estimează că există astăzi 60 de milioane de penticostali în lume şi că ei alcătuiesc mişcarea creştină care creşte cel mai rapid în toată lumea.
Doctrine distinctive
Cele mai multe culte penticostale din lume se consideră a fi culte evanghelice şi multe sunt membre ale Alianţelor Evanghelice din ţările lor. Ele afirmă răspicat că Biblia este Cuvântul demn de încredere al lui Dumnezeu şi nevoia ca individul să ajungă la naşterea din nou prin credinţa în Domnul Isus Cristos. Cei mai mulţi penticostali au aderat la mişcarea pentru ineranţa Scripturii (credinţa că în Biblie nu există nici o greşeală). Ei aderă la cele mai multe dintre doctrinele care alcătuiesc crezul evanghelic.
Caracteristica cea mai de seamă care-i distinge pe penticostali de celelalte culte evanghelice este accentul pe lucrarea Duhului Sfânt. Majoritatea penticostalilor cred că cei care sunt cu adevărat născuţi din nou au în ei Duhul Sfânt: dar, spre deosebire de ceilalţi evanghelici, penticostalii cred în a doua experienţă pe care o numesc botezul cu Duhul Sfânt. De asemenea, ei cred că semnul Botezului cu Duhul Sfânt este vorbirea în limbi. În plus de aceasta, ei cred că Duhul Sfânt mai dă şi astăzi darul proorociei, darul vindecărilor şi darul minunilor. Unii adaugă la acestea şi exorcismul, adică scoaterea demonilor din oameni.
Se crede în general că botezul cu Duhul Sfânt însoţit de vorbirea în limbi vie în urma unor lungi perioade de stăruinţă, sau în adunări speciale de stăruinţă pentru botezul cu Duhul Sfânt.
Cele mai multe culte evanghelice nu sunt de acord cu această învăţătură penticostală, dar oponenţii ei cei mai categorici sunt fundamentaliştii ( baptişti, prezbiterieni şi mulţi independenţi).
Mişcarea penticostală a acceptat femei predicatori aproape de la începuturile ei. Astfel, cultul Church of God (Cleveland TN) a început să ordineze femei în 1909, şi prin 1913 un procent de 12% dintre pastorii lor erau femei. Assemblies of God a început să ordineze femei în 1914 şi la un moment dat un sfert dintre pastorii lor erau femei.
Penticostalii din Romania (IV)
O analiză făcută în dragoste
Am pus in file trei eseuri pe teme care au legătură cu penticostalii din România: unul despre BEE, unul despre Alianţa Evanghelică şi unul despre istoricul apariţiei penticostalismului şi despre caracteristicile lui teologice. Am vrut să arăt în special faptul că de-a lungul a 30 de ani i-am privit pe fraţii penticostali cu dragoste şi că am făcut ceva care eu cred că este substanţial pentru dezvoltarea lor în România.
În scrisoarea deschisă către cultul baptist am inclus şi o scurtă analiză a ceea ce cred eu că este o lipsă în penticostalism şi o chemare să se gândească şi ei la modul în care am putea avea un impact mai mare asupra naţiunii române.
A vedea şi părţile mai puţin bune ale cuiva şi a i le spune nu înseamnă nici lipsă de dragoste nici lipsă de respect, ci dimpotrivă! A nu i le spune înseamnă a-l lăsa în greşeală şi uneori aceasta poate însemna o primejdie catastrofală.
În ultimii zece an m-am uitat cu atenţie la cultul baptist, din care fac parte, şi i-am văzut limitările şi defectele şi am avut curajul să le spun aceste limitări şi defecte. Aceasta nu înseamnă că nu-i iubesc pe baptişti, ci dimpotrivă! Tocmai fiindcă îi iubesc caut să le arăt care le sunt lipsurile şi să le ofer ceea ce cred eu că sunt soluţiile!
Cu această atitudine am semnalat şi ceea ce am crezut eu că sunt deficienţe şi lipsuri în mişcarea penticostală.
Ştiu că este greu să suporţi să ţi se arate greşelile. Unii reacţionează imediat şi cu violenţă. Iată ce mi-a scris, în public, la această masă rotundă, un pastor penticostal ca reacţie la ce am scris eu: „sunteţi total în afară de subiect” şi „trag concluzia că habar nu aveţi.” Dar apoi, pe linia celor care totdeauna se gândesc la conspiraţii şi la motive ascunse, continuă: „Sau poate este ceva cu mult mai grav, cunoaşteţi adevărul dar în mod voluntar, mânat din invidie sau având o altă motivaţie, minţiţi scriind ceva ce ştiţi că nu este adevărat.” Şi mai departe: „Sunteţi incredibil! Ştiţi bine că aceste afirmaţii sunt mari minciuni şi le puneţi pe hârtie, le daţi credit prin numele dumneavoastră şi le transmiteţi apoi în lumea largă.” Şi iarăşi: „Nu v-a fost teamă să scrieţi aceste neadevăruri? Ce v-a determinat să o faceţi? Dorinţa de a îndulci pilula amară pe care o administraţi fraţilor baptişti?”
Lăsând la o parte invectivele şi acuzaţiile de minciună deliberată şi atribuirea de invidie sau cine ştie ce altă motivaţie şi iertându-l pe fratele acesta pentru toate acestea, vreau să-i spun că discuţiile noastre trebuie să se desfăşoare în alt duh. Domnul Isus i-a răspuns soldatului iudeu care l-a pălmuit când era la judecată înaintea lui Caiafa: „Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău” (Ioan 18:23). Chiar dacă cineva se simte jignit într-o discuţie publică, dacă el este „în Duhul”, el nu va răspunde cu o jignire!
Cel puţin două persoane mi-au cerut să arăt sursa afirmaţiilor mele. Sursa sunt discuţiile mele de-a lungul deceniilor cu fraţi penticostali şi relatările pe care mi le-au făcut alţii despre ceea ce au auzit afirmându-se la penticostali. Dar, un alt frate penticostal, răspunzându-mi calm şi echilibrat, îmi face şi corectura necesară. Este vorba de Ted Doru Pope. Citez din scrisoarea lui, tot publică, tot la această masă rotundă: „Este adevărat că în urmă cu 30-40 de ani era la modă credinţa că dacă ai Duhul Sfânt şi vorbeşti în limbi ai mântuirea garantată. Credinţa aceasta a fost abandonată pe măsură ce Bisericile penticostale au început să trimită studenţi la Seminarul Teologic Penticostal. Noii pastori formaţi în cadrul acestuia, precum şi mai vechii pastori instruiţi prin tot felul de cursuri, au făcut ca credinţa mântuirii garantate prin vorbirea în limbi să dispară în mare parte din Bisericile mari de la oraşe. Probabil că mai există încă lucrători şi membri ai bisericilor penticostale care promovează învăţătura aceasta şi o cred.”
O altă reacţie a unui pastor penticostal in urma unui curs de viaţă spirituală este relevant în acest context. Am ţinut un curs de o săptămână în Biserica pe care o păstoreşte şi la sfârşit mi-a spus aşa: „Frate Ţon, noi aşa am fost învăţaţi să credem, că Duhul Sfânt înseamnă limbi. Dumneavoastră nu ne-aţi combătut, ci ne-aţi acceptat aşa cum suntem. Apoi, aţi început de acolo de unde suntem şi ne-aţi arătat câte ale lucruri mai face Duhul Sfânt şi noi am fost uimiţi şi bucuroşi să le vedem. Dacă aţi fi început prin a ne condamna, aşa cum fac alţii, nu v-am mai fi ascultat şi am fi fost lipsiţi de această învăţătură atât de necesară.”
Prin urmare, trebuie să facem distincţie între ce a fost în trecut (şi mai stăruie la unii şi astăzi) şi ceea ce este astăzi. Dar, pentru ca analiza noastră să fie şi mai echilibrată, trebuie să mai facem încă o distincţie, şi anume, între mărturisirea de credinţă şi tratatele noastre de teologie pe de o parte, iar pe de alta credinţele din poporul nostru, care circulă prin transmisie orală, de la om la om şi de la Biserică la Biserică.
Să vă dau câteva exemple despre ceea ce vreau să spun, luate din cultul baptist. Cu vreo doi ani în urmă am participat la serviciul de Cina Domnului dintr-o mare şi centrală Biserică baptistă dintr-unul dintre cele mai de seamă oraşe din România. Înainte de frângerea pâinii, unul dintre diaconii Bisericii s-a rugat astfel: „Doamne, Îţi mulţumim că ne-ai dat Cina Domnului pentru ca prin ea să ne ierţi păcatele făcute în luna trecută.”
Am fost şocat şi îngrozit să aud această rugăciune. Pastorul Bisericii nu a reacţionat în nici un fel. Eu aş fi găsit o formulă prin care să explic că Cina Domnului nu este un ritual prin care în mod automat ni se spală păcatele făcute în luna trecută! Fiindcă pastorul n-a făcut nici o clarificare, toţi cei care au fost în acea sală au rămas cu mesajul transmis prin acea rugăciune că la fiecare Cina Domnului ni se iartă păcatele făcute în luna trecută. Ce lucru simplu: poţi păcătui cât vrei, numai să vii la Cina Domnului odată pe lună şi tot ce ai făcut ţi se spală!
Desigur, lucrul acesta este împotriva a ceea ce spune în mărturisirea noastră de credinţă şi în tratatele noastre de teologie despre Cina Domnului, dar poporul nu le citeşte pe acestea, ci primeşte mesajul pe care l-a auzit în rugăciunea diaconului!
Tot prin rugăciunile făcute de credincioşi duminica la ora de rugăciune se formează şi se transmite următoarea concepţie. Noi toţi suntem păcătoşi şi păcătuim mereu, deoarece nimeni nu poate fi sfânt aici pe pământ. Dar citim în 1 Ioan 1:8-10 că dacă ne mărturisim păcatele Domnul ne iartă. Aşa că auzim în fiecare duminică rugăciuni de genul acesta: „Doamne, noi suntem slabi şi am greşit în multe feluri, dar Tu eşti bun şi milostiv şi ne înţelegi; de aceea, te rugăm mai spală-ne încă o dată şi fă-ne tu curaţi şi noi Îţi mulţumim.” Şi se subînţelege că, cu aceasta, ceea ce am făcut săptămâna trecută se şterge şi, de sigur, săptămâna viitoare, fiindcă suntem slabi şi nimeni nu poate fi sfânt, putem să continuăm în aceleaşi păcate!
Încă o dată, acestea nu sunt scrise în nici o mărturisire de credinţă şi nici într-un tratat de teologie baptistă, dar sunt un fel de gândire foarte larg răspândit, sau, cu alte cuvinte, o credinţă populară care circulă în popor şi care îi determină felul de viaţă: în tot felul de compromisuri şi de păcate!
Eu cred că cel mai primejdios lucru în acest domeniu este expresia cu care se justifică marea majoritate a „pocăiţilor” noştri: „Nimeni nu poate fi sfânt în lumea aceasta.” Cu afirmaţia aceasta se anulează orice chemare la sfinţenie pe care o găsim în Cuvântul Domnului. Gândul ne-exprimat este că nu are nici un rost să ne luptăm pentru sfinţenie, deoarece aşa ceva nu-i posibil! Prin urmare, trebuie să ne resemnăm şi să ne continuăm viaţa noastră în certuri, în duşmănii, în minciună, în înşelăciune, în incorectitudini, etc..
Subliniez că gândirea aceasta nu este caracteristică numai la baptişti, ci ea se găseşte şi la creştini după Evanghelie şi la penticostali!
Noi, deci, trebuie să fim foarte atenţi la felul de gândire care se formează în cercurile noastre, deoarece acesta determină calitatea sau lipsa de calitate a creştinismului nostru.
Acestea fiind spuse, să ne întoarcem acum la mişcarea penticostală. Am arătat în eseul despre istoria penticostalismului că această mişcare a apărut în marele curent al secolului al 19-lea pentru sfinţirea vieţii. Oamenii credeau atunci în sfinţirea totală a vieţii. Ei credeau că aceasta se poate întâmpla printr-un act de predare totală lui Dumnezeu şi printr-o umplere totală cu Duhul Sfânt. Aceasta era văzură ca o experienţă care are loc cândva după convertire, şi era văzută ca o nouă binecuvântare. Credincioşii doreau cu înfocare această experienţă de sfinţire totală şi se adunau la ore de stăruinţă pentru ea. Şi am arătat că în cursul unor asemenea rugăciuni stăruitoare pentru sfinţirea vieţii unii au început să vorbească în limbi. Aşa s-a născut mişcarea penticostală.
Ceea ce s-a întâmplat apoi a fost că grupuri mai mari sau mai mici de credincioşi se adunau acum la stăruinţă, dar nu pentru ca să li se sfinţească viaţa, ci ca să primească vorbirea în limbi! În gândirea populară este foarte uşor să aibă loc asemenea alunecări!
Am văzut că în cărţile de teologie ale penticostalilor se spune clar că Duhul Sfânt se primeşte la convertire şi că El este în credincios de la acea dată, deoarece Duhul Sfânt produce naşterea din nou şi El nu o produce fără să vină în viaţa acelui credincios. Şi este scris clar că nu poţi fi al lui Cristos dacă nu ai Duhul lui Cristos (Romani 8:10).
Dar în practică, s-a dezvoltat următoarea credinţă, pe care noi am văzut-o prin ceea ce se întâmplă adesea când se convertesc oameni din lume şi se botează la baptişti. Imediat după aceea, se apropie de ei nişte penticostali şi le spun: „Tu L-ai primit pe Domnul Isus şi ai primit botezul cu apă. Dar tu nu ai Duhul Sfânt şi trebuie să vii cu noi la stăruinţă să primeşti Duhul Sfânt. Şi când vei fi botezat cu Duhul Sfânt, aceasta se va vedea prin faptul că vei vorbi în limbi.”
Lucrul acesta se întâmplă cu foarte mare frecvenţă şi îl auzim mereu de la oameni nedumiriţi şi tulburaţi care vin şi ne întreabă dacă este adevărat ce le spun penticostalii!
Am putea să spunem multe despre adunările de stăruinţă şi despre daunele pe care le produc acestea în vieţile multora care se supun acolo la tot felul de strădanii, de eforturi şi de sforţări pentru primirea „botezului cu Duhul Sfânt.” Nu o voi face ci voi spune altceva mult mai important.
Iată ce cred eu că ar trebui să se întâmple şi iată care este chemarea mea adresată fraţilor penticostali: Aduceţi-vă aminte de început şi reveniţi la dorinţa înfocată după sfinţire totală prin umplere totală cu Duhul Sfânt. Dacă-i spuneţi umplere cu Duhul Sfânt sau botez cu Duhul Sfânt, aceasta mai puţin contează. Ce contează este să faceţi oamenilor clar că Duhul Sfânt este Duhul sfinţeniei şi că El nu poate umple o viaţă care nu vrea să se sfinţească!
Ce lucru extraordinar ar fi că auzim că vin penticostali la baptişti şi le spun: „Frate, sau soră, ceea ce-ţi lipseşte este sfinţenia vieţii. Trebuie să ajungi să o rupi cu orice păcat cunoscut care mai este în viaţa ta. Vino cu noi la stăruinţă ca să poţi face acest lucru. Să stăruim pentru sfinţire totală. Şi când o vei dori cu toată inima, şi când vei face o rupere adevărată cu orice păcat cunoscut din viaţa ta, hotărând ca prin puterea Duhului Sfânt să nu-l mai faci, atunci vei primi plinătatea Duhului Sfânt, sau botezul cu Duhul Sfânt! Şi dacă în bucuria aceea a sfinţirii totale şi a umplerii totale cu Duhul Sfânt o vei exprima prin vorbire în alte limbi, slavă Domnului! S-ar putea ca această manifestare să vină sau să nu vină. Dar ceea ce este important este că ţi s-a sfinţit viaţa şi ai fost umplut cu Duhul Sfânt!”
Anul trecut am stat câteva săptămâni la Iaşi. Cineva mi-a spus acolo că la penticostali a început să se predice că poţi să fii mântuit şi fără să fi primit Duhul Sfânt şi m-a întrebat ce părere am de această învăţătură.
Am stat şi m-am gândit de unde şi de ce vine o asemenea învăţătură. Apoi mi-am adus aminte că atunci când am lansat mişcarea alianţei evanghelice, în 1990, penticostalii au acceptat că şi noi baptiştii şi creştinii după Evanghelie suntem mântuiţi. Dar, pentru unii penticostali încă mai rămâne convingerea că ai Duhul Sfânt numai dacă ai vorbirea în limbi. Şi, dacă admiţi că baptiştii şi creştinii după Evanghelie, care nu vorbesc în limbi, deci nu au Duhul Sfânt, sunt totuşi mântuiţi, înseamnă că poţi fi mântuit fără să ai Duhul Sfânt. Eu cred că logica aceasta a determinat apariţia învăţăturii că poţi fi mântuit fără să ai Duhul Sfânt. Şi cred, desigur, că această învăţătură este greşită, deoarece nu numai că nu poţi fi mântuit dacă nu ai Duhul Sfânt, dar şi mai mult: nu poţi fi mântuit dacă nu trăieşti călăuzit de Duhul Sfânt (Romani 8:14).
Din nou, aceasta – credinţa că poţi fi mântuit fără să ai Duhul Sfânt - nu scrie în tratatele de teologie penticostală, dar este o credinţă care apare în popor şi noi trebuie să fim atenţi tot timpul ce credinţe apar şi circulă prin Bisericile noastre.
Se observă schimbări majore în mişcarea penticostală din România. În primul rând, pe măsură ce apar tot mai mulţi predicatori cu studii biblice şi teologice, se reduce tot mai mult influenţa proorocilor şi locul lor îl ia studiul Bibliei, a Cuvântului lui Dumnezeu. De asemenea, se reduce timpul acordat vorbirii în limbi în public, în adunare, şi se recomandă, aşa cum spune Cuvântul, ca aceasta să se facă acasă. Apoi, dacă înainte vorbitorii nu se pregăteau pentru predică, acum se pune tot mai multe accente pe pregătire, pe studiu, pe adâncirea în Sfintele Scripturi.
P de altă parte, la baptişti se observă un interes tot mai mare pentru Duhul Sfânt şi pentru lucrarea acestuia atât pentru călăuzire şi pentru sfinţirea vieţii cât şi pentru putere în lucrare, în predicare şi în vindecări.. Aş spune că la penticostali se sting focurile străine. La baptişti se aprinde focul Duhului Sfânt. Ce mare har ar fi peste România dacă baptiştii si penticostalii ne-am întâlni în focul curat al Duhului lui Dumnezeu!
Să revenim la scuza pe care o auzim la atâţia pocăiţi astăzi că „nimeni nu poate fi sfânt.” Cine se ascunde sub scuza aceasta a dat deja câştig de cauză diavolului!
În domeniul acesta trebuie să se producă schimbarea radicală în gândirea evanghelicilor. Iată cum ar trebui să gândim noi.
În primul rând, Dumnezeu îmi spune să fiu sfânt cum El este sfânt. În al doilea rând, Dumnezeu îmi cere să fiu desăvârşit cum El este desăvârşit. În al treilea rând, Dumnezeu îmi cere să mă transform şi să mă fac asemenea chipului Domnului Isus. Iată care sunt ţelurile lui Dumnezeu pentru mine: sfinţenie, desăvârşire, asemănare cu Cristos. Eu ştiu că pentru om acestea sunt idealuri imposibile. Dar dacă Dumnezeu Mi le cere, înseamnă că ele trebuie să fie realizabile! Eu Îl cred pe Dumnezeu! Şi în mod deliberat decid că de acum înainte îmi voi face din aceste trei porunci ale lui Dumnezeu ţelurile mele personale! De aici înainte voi urmări cu toată atenţia şi cu toată pasiunea sfinţenia, desăvârşirea şi asemănarea cu Cristos! Indiferent cât de jos mă aflu eu acum şi indiferent cât de sus, de inaccesibile mi se par aceste ţinte, eu Îl ascult pe Dumnezeu şi-mi fac din acestea ţintele mele!
Mai mult, înţeleg că atunci când Dumnezeu mi le cere, El nu mă lasă să le realizez singur. El mi L-a dat pe Domnul Isus, care S-a făcut una cu mine! El trăieşte în mine şi eu trebuie să învăţ cum să trăiesc în fiecare zi, practic, în unire cu El. Apoi, El mi L-a dat pe Duhul Sfânt care îmi luminează mintea şi aduce în mine nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu. Eu trebuie să fiu tot timpul atent să-I aud vocea şi să-I ascult călăuzirea. Astfel, trăind în unire reală, obiectivă, concretă cu Cristos şi sub călăuzirea clară, adevărată, transformatoare a Duhului Sfânt, voi reuşi să realizez lucruri care un om nici măcar nu îndrăzneşte să le gândească sau să le ceară! La Dumnezeu şi cu Dumnezeu toate sunt cu putinţă!
Aceasta trebuie să fie gândirea adevăratului creştin. Sigur că va mai avea alunecări. Sigur că va mai avea înfrângeri. Dar acestea nu-l vor descuraja, ci îl vor îndârji şi mai mult să se ridice, să plângă cu adevărată pocăinţă, să ceară curăţire şi apoi să pornească din nou la urcuşul către Everestul sfinţeniei, desăvârşirii şi asemănării cu Cristos. El va striga: „Nu că am şi ajuns desăvârşit, dar uitând ce este în urma mea (înfrângerile), alerg spre ţintă, pentru premiul chemării pe care mi-a dat-o Domnul meu! (Filipeni 3: 12-15).
Ceea ce va aprecia Domnul în modul cel mai înalt este faptul că L-am ascultat şi mi-am făcut din acestea ţelurile mele şi faptul că am devenit pasionat pentru lucrurile pe care le doreşte El în viaţa mea! El va onora ascultarea mea şi aspiraţia mea dincolo de orice aşteptări ale mele!
Vreau să repet. Ascultare de Dumnezeu nu este atunci când am ajuns sfânt, desăvârşit şi asemenea lui Cristos, ci ascultare de Dumnezeu este atunci când că acestea sunt chemările lui Dumnezeu pentru mine şi când încep să gândesc serios cum să le practic şi când urmăresc apoi cu pasiune să le practic. Atunci Dumnezeu se bucură de mine şi-I place de mine, deoarece I-am ascultat chemarea şi am pornit pe calea sfinţeniei, a desăvârşirii şi a asemănării cu Cristos Important e să fi pornit pe cale şi să fiu un călător perseverent şi cu ochii aţintiţi spre obiectivele lui Dumnezeu pentru mine. Cât de departe voi ajunge, vom vedea la capătul căii. Şi evaluarea o va face Însuşi Dumnezeu!
Iosif Ton
Filter
No comments...
Write Comment
Va rugam scrieti un mesaj in legatura cu articolul.
Atacurile la persoane nu vor fi publicate.
Rugam nu folositi comentarile pentru a promova website-uri sau publicitate de orice fel.
Comentariile vor fi mai intai citite si doar apoi publicate. Va multumim pentru intelegere.
Texte, articole 
